Am senzația acută că trăim un prezent ciudat. Complicat. Poate mi se pare. Poate că și generațiile de dinaintea noastră au trăit un prezent ciudat și complicat. Prezentul lor, trecutul nostru… Mereu au fost războaie, molime, revoluții. Mereu au fost eroi și sfinți, trădători și demoni. Și mereu a existat propagandă.

Dar dacă trăim cu adevărat un prezent prizonier al propagandei?

Nu demult, am avut propaganda legată de molimă. Măsurile restrictive ne-au schimbat viața, iar cuvintele folosite cu îndârjire de gestionarii crizei ne-au dominat gândurile. Poate nu au fost numai gestionari, ci și beneficiari. Cifra de afaceri a industriei farmaceutice a crescut fabulos. Și au murit o grămadă de oameni.

Acum, când spui prezent european, spui război și criză economică. Criză gravă. Sau crize suprapuse grave, interdependente. Morți, răniți, refugiați. Energie scumpă, pâine scumpă. Și propaganda care înlocuiește orice fel de judecată rațională.

Andrei Marga nu a vorbit despre prezent, ci despre trecut și viitor.

Problema nu e că a spus că Ucraina ar trebui să de înapoi niște teritorii care, istoric, nu îi aparțin. Nici că pentru a face pace, SUA, Rusia, China, Germania și Ucraina ar trebui să se așeze la masa negocierilor. Problema e că a fost strivit de propaganda prooccidentală. Nu mai ai voie să spui ce gândești, chiar dacă ai niște argumente. Nu am trăit invalidarea argumentelor, ci linșajul propagandei. Am citit texte de o calitate mai mult decât îndoielnică aprobate entuziast de cei care cred că zgomotul e mai important decât altceva.

Nu sunt un fan al lui Andrei Marga. Nici al celor care nu au vrut să se vaccineze. Cred că Rusia lui Putin trebuie învinsă. Și m-am vaccinat. Dar să nu ucidem puțina libertate care ne-a mai rămas și ultimele fărâme de gândire critică.

Să nu ne ucidem pe noi, cei din prezent! Să nu doborâm statui și să lăsăm cărțile lui Karl May în librării. Winnetou nu e în responsabilitatea vreunui minister al adevărului convenabil, e parte a culturii noastre. Alinierea în spatele unui slogan „corect” e semn de prostie profundă și e periculoasă.

România e plină de teme „mari” și neatentă la teme „mici”.

Nu suntem atenți la statul construit pe umeri înstelați de minți fără cultură. Nici la afacerile „sub acoperire”. Nu suntem suficient de atenți la prăbușirea școlii și creșterea imposturii, nu mergem la vot pentru că nu avem cu cine vota. Nu ne întrebăm unde se duc banii bugetului construit, de fapt, din banii noștri. Îi compătimim pe pensionari, lăsând pensiile speciale la locul lor. Sunt teme „mici”, insignifiante în fața molimei, războiului sau încălzirii globale.

Iar temele „mari” sunt în mâinile unor impostori fără seamăn care se angajează să le susțină așa cum li se spune că ar fi corect. Un „fenomen Pitești” mai grav decât monumentul securiștilor din orașul care a dat numele unei metode de desființare a ființei. Un fenomen în care victima propagandei devine propagandist, iar adevărul și dreptatea umblă cu țestele sparte prin acest prezent tulbure.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply