Motto: „Chiar leul lasă din fălci pe cel care se roagă”.   (Sorin Golea)

Șapte inși stăteam strânși pe scaune, era cam frig. În toată încăperea intră câteva sute de persoane, deci eram foarte puțini. Răzleți, aș spune. Picturile de pe pereți te fixează fie cu sobrietate, fie cu blândețe.

Așteptam. Am stat așa cam șapte minute, în liniște, până a venit preotul. Slujba de seară, 31 decembrie 2018. Timpul cel bun.

Profesor de dogmatică la Teologie, părintele are un spirit viu.

Este ironic sau sobru. Glumește.  Zâmbește cald. Sau îi dojenește, urmând sfatul Sfântului Apostol Pavel, pe cei fără de rânduială. Comentează. Ridică sprâncenele. Ridică și vocea uneori. Te ceartă dacă te porți necuviincios în acest spațiu sacru numit biserică. Discută problemele zilei făcând mereu trimiteri la texte religioase, studii sau cărți. Are în cap o bibliotecă întreagă și, din fericire, nu o ține doar pentru el.

Nu e doar o bucurie să stai de vorbă cu el, e o onoare.

Așa că mi-am făcut cadou în ultimele ore ale lui 2018 un timp petrecut în spațiul sacru al părintelui, acasă la „prietenii lui Dumnezeu”, cum frumos definea Paul Evdokimov atmosfera din biserica ortodoxă.

A intrat și a oprit să stea de vorbă cu noi. Nu se face să treci așa pe lângă oamenii care te așteaptă, nu? Ne-a mulțumit pentru că ne-am făcut timp pentru biserică. Timp prielnic, îi spune. Pentru că mai e și un alt timp, cel cu care ne amăgește media – cel al cumpărăturilor, al mâncării în exces, al unei „magii” care de fapt nu există.

Timpul prielnic este cel care este împărțit cu Dumnezeu. Timpul spiritului.

A spus multe părintele. A vorbit despre Prea Fericitul Daniel, patriarhul. Despre catedrală, despre emisiunile de la Trinitas, care promovează valori – umane sau de patrimoniu. Dar o nemulțumire mică tot are: nu e de acord ca Sfânta Liturghie să fie transmisă la televizor. Pentru că îndeamnă la comoditate. Sunt oameni care nu mai vin la biserică pentru că dau drumul la televizor și ascultă slujba de la Patriarhie. Își pun o cafeluță, stau picior peste picior și se uită la tinerii teologi care cântă așa de frumos! Nu e totuna, spune. Revin la Evdokimov, care spune că Liturghia e „lucrare împreună”. Adică preotul și noi. Pentru că iată, timpul prielnic are și un spațiu prielnic.

Cronos și Kairos sunt cele două noțiuni ale timpului despre care a vorbit părintele.

Timpul definit de grecii antici. Cronos e timpul „concret” pe care îl știm prea bine –  cel al deadline-ului, al întâlnirii de afaceri, al statului la medicul de familie, timpul pierdut în trafic sau la televizor.

Kairos, în schimb, e timpul despre care a vorbit și Iisus Hristos, timpul privegherii și al împlinirii. Timpul prielnic. Părintele se teme că, așa cum zeul Cronos și-a înghițit copiii, timpul de azi ne înghite pe noi. În graba fiecărei zile, uităm repere, valori, educație, bun simț, respect. Nu ne mai salutăm profesorii, nu ne mai respectăm doctorii și nici preoții. „Murim de-a-npicioarelea”, spune. De la detalii mici – aceste lipsuri ale noastre -, la o privire de ansamblu asupra lumii mari – islamul care se întinde. Trebuie să priveghem, așa cum Iisus le-a spus celor 12 apostoli.

Așadar am petrecut două ore – timpul, nu-i așa?! – fascinante. Am fost pe la Vatican, pe la moschee, lângă masa de studiu a Sfântului Vasile, la bisericile de piatră din Hațeg… dar unde nu am fost?  Pentru noi, șapte inși, părintele a vorbit ca pentru Academia Română!

Și, la urma urmei, nici nu trebuie să fim prea mulți. Doar stă scris: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei).

La mulți ani!

Lasa un răspuns