Da, tendonul lui Ahile se poate rupe. Și se rupe pe neașteptate, aproape mișelește. Auzi o pocnitură, o tonalitate acută, dai să te întorci și să privești spre cel ce te-a lovit, dar până să vezi ceva cu ochii, te prăbușești. Nu ești pe câmpul de luptă de sub zidurile Troiei, ești pe un teren de minifotbal într-o sală de sport. Nu ești Ahile, ești tu însuți, la o vârstă la care războaiele – ca și fotbalul – ar trebui să fie doar prilej de exercițiu cu tastatura calculatorului. Nu te-a faultat nimeni, nu a tras Paris cu săgeata în călcâiul tău nescufundat în Styx, nu te-a agresat decât propria ta uzură. Tendonul lui Ahile s-a rupt și te-ai prăbușit pentru că piciorul nu te mai susține.

Tendonul lui Ahile s-a rupt fără dureri.

A fost o senzație stranie. Am simțit că ceva s-a rupt, am crezut că am făcut o entorsă sau o ruptură musculară. Am stat câteva minute în fund, cu mâinile pe glezne. M-a luat cu leșin, am respirat adânc de câteva ori. Băieții m-au ajutat să mă ridic și m-am așezat pe bancă. Nu mă durea așa cum știam că dor entorsele sau luxațiile, dar nu puteam să mă sprijin pe picior. Gamba se umflase puțin. Mi-am luat inima în dinți și m-am dus la vestiar. Am lăsat să curgă apă rece pe picior. Mi-am zis să mă grăbesc spre casă cât mai sunt încălzit, să nu mă apuce durerile. Am condus greu, apăsam cu mâna pe genunchi ca să țin accelerația. Puteam frâna. Nu știam ce mi se întâmplase.

Pe masa de operație.

Acolo se rezolvă tendonul lui Ahile atunci când e rupt. Și acolo am ajuns și eu. După ce am aflat ce am, am citit că ar  exista și metoda mai blândă a ghipsului și recuperării îndelungi. Nu m-am calificat la această metodă. Chirurgul mi-a spus că trebuie operat urgent. Cu cât las timpul să treacă, cu atât e mai amplă intervenția. Cu tendonul lui Ahile nu se glumește.

Așa că iată-mă pe o targă pe roți, după o cursă din salonul de la etajul al cincilea (salonul nr. 13!) la etajul al doilea, pe holul blocului operator. Urma să intru în operație. Pe lângă mine treceau medici și asistente, cu măști pe gură, unii cu mănuși, alții vorbind la telefon, cu halate de culori diferite, cu scufii de culori diferite. Coridorul zumzăia în semiîntuneric, iar eu mă făceam tot mai mic și mă gândeam la ce urmează. Rahianestezia mă speria mai mult decât operația. Mi-era frică și mă gândeam ce de lume e în blocul operator și că lucrurile importante sunt de fapt foarte puține și simple și cât de încărcați cu de toate ne ducem zilele. Esențialul se îngroapă sub inutil, lestul e întodeauna împovărător, ce bine ar fi să mă gândesc doar la lucrurile care contează și să trăiesc simplu.

„O să simțiți ceva rece pe spate”, mi-a spus anestezistul.

Stăteam în fund pe targa cu roți lângă masa de operații. Chirurgul mă apăsa blând pe ceafă, o asistentă mă apăsa ușor pe umeri. Am simțit cum se desenează pe spatele meu un pătrat foarte rece, apoi am simțit rece pe coloană, apoi o înțepătură în coloană. „Simțiți că vi se încălzesc picioarele?”, a întrebat medicul anestezist. În prima clipă nu am simțit nimic și am intrat în panică. Dar nu a durat mult și corpul meu a răspuns corect.

Mâini ferme m-au mutat de pe targă pe masa de operație. Pe burtă, cu piciorul bolnav pe un suport orientat cumva în sus. Tendonul lui Ahile se descoperă chirurgului după o tăietură zdravănă pe gambă. Stăteam pe burtă, așadar, vorbeam cu o asistentă foarte atentă și blândă, auzeam chirurgii – pe cel principal și pe rezident (cred) – vorbind despre deschidere, fir de sutură, mod de a apuca tendonul. Vorbeau cu voci scăzute, nu înțelegeam chiar tot. Eram mai relaxat, simțeam cum doctorul trage de picior, simțeam cum se fac „lucrări” mecanice în gambă, dar nu mă durea nimic. L-am rugat pe chirurg să facă poze. Începuseră să mă doară coastele de la poziție. A venit în dreptul meu și mi-a spus că e aproape gata și am văzut mănușile cu sânge pe ele. Nu m-am mai neliniștit. Omul avea umor de calitate și reputația unui chirurg ortoped foarte bun.

Am ieșit din sala de operații cu piciorul în ghips și într-o poziție complicată.

Genunchiul îndoit la 90 de grade și laba piciorului întinsă de parcă eram un balerin în plin exercițiu de grație. Atelă ghipsată de la jumătatea pulpei până la vârful degetelor. Tendonul lui Ahile trebuie păzit după ce a fost cusut, să nu se întindă în vreun fel. 14 zile nu am voie să calc pe picior. Apoi mi se scot firele, iar atela ghipsată se scurtează; de la jumătatea pulpei, la jumătatea gambei. Apoi, în locul ghipsului, un suport de fibră de sticlă, o orteză cu mai multe straturi sub călcâi, urmând să scot câte o fâșie pe săptămână până când voi putea pune călcâiul jos. Luni de recuperare. Luni de mers în cârje.

Seara și noaptea de după operație, după ce a trecut efectul anesteziei, mi-a fost mai rău. M-a durut piciorul. Am primit calmante. Cred că am primit calmantele o dată cu fotografiile de la medic. Nu vreți să le vedeți, credeți-mă!

Când se rupe, tendonul lui Ahile îți creează de fapt un bun prilej să te gândești la lucrurile importante. La cât de aproape sau de departe ești de ceea ce contează cu adevărat. Să vedem ce va fi după ce scap de primul ghips. Vă țin la curent!

Foto: wordsmith.org

Join the discussion Un comentariu

  • Nicu Gheorghiu niculaie2012 spune:

    Îmi pare rău pentru tine, dar ce a urmat, adică acest articol, este … MINUNAT. Felicitări! Încă un om care nu scrie cu piciorul :)))!

Lasa un răspuns