Am luat teancul de caiete de pe măsuța din bucătărie și l-am mutat, nici eu nu știu de ce, pe birou. Nu am ce să mai fac cu ele, dar nici nu-mi vine să le arunc. Sunt zece, de diverse forme și grosimi. Câteva le am de la mama, că ea e strângătoare și are plicuri și hârtii de acum 30 de ani. Am cumpărat și eu vreo două, de la Mega. 2 lei un caiet dictando, nici nu mai știam prețul. Au o copertă atât de subțire!

În toate aceste caiete și agende am scris eu în ultimele luni tot felul de „comunicări” către soacra mea.

În așteptarea unui nou aparat auditiv, nu aveam cum să ne înțelegem altfel. Nu aude deloc fără aparat. Mastoidită cronică bilaterală se traduce medical, la ea, lipsa auzului. E o suferință veche. De-a lungul anilor, am însoțit-o de nenumărate ori la medici ORL. Și am asistat, neputincioși, la deteriorarea continuă a timpanului. Acum mai are „un rest”, după cum au spus mai mulți doctori. Acest rest e susținut de un dispozitiv medical pe care noi nu îl numim simplu aparat auditiv. El este o „proteză”.

Pentru că nu am lucrat niciodată „cu noaptea-n cap”, am timp dimineața să ne bem cafeaua împreună, eu și soacră-mea.

Și facem asta de ceva ani… Este timpul nostru, în care punem țara la cale. Discutăm despre ultimele știri din politică, despre vreme, despre ce am citit, ce am mai văzut la televizor, despre ce mai fac rudele apropiate și ce facem în ziua respectivă. Știe chiar și ce jocuri joc sau ce s-a mai postat interesant pe Facebook. O țin la curent cu toate, dintotdeauna. Sunt legătura cu lumea a unei bătrâne care în luna mai împlinește 82 de ani. În sens invers, cred că e cea mai bună prietenă a mea.

Fără aparatul auditiv, tot acest ritual al nostru a devenit… complicat.

Până când mi-am dat seama că pot să îi scriu. De la câteva cuvinte, la texte elaborate. Am început cu o agendă din 2018, pe care o aveam de la o firmă de wiring systems. Apoi am găsit într-un dulăpior una de la o companie de vinuri. Apoi un notes cu foi veline de la un program guvernamental. Mai contează ce fel de caiete? Orice era bun.

E foarte interesantă comunicarea în scris, cumva te obligă să fii civilizat.

E urât să pui pe hârtie vorbe de ocară. În plus, am reînvățat să scriu de mână, să sintetizez, să pun semne de punctuație, ghilimele. Să am un dram de umor pentru că îmi plăceau reacțiile ei când citea. Într-un fel, mi-a plăcut să scriu pe caiete.

Comunicările sunt banale, dar au avut rolul de o ține cât mai prezentă.

Cum mare lucru nu se întâmpla, n-aveam să îi dau vești tot timpul. Așa că i-am povestit în scris chiar și emisiunile pe care le vedeam eu noaptea, pe Crime and Investigations. Foarte interesant – un caz, de exemplu, era despre o fetiță furată din spital. Crescută de hoață în familia acesteia, fata află la maturitate întreaga poveste…

Orice fragment de viață încape în …caiete.

I-am scris ce îmi place, ce mă enervează, unde mă duc, ce fac și cât stau. Unde e fiu-meu și când vine. I-am scris chiar să se ducă să deschidă ușa, ca să iasă câinele în curte. Sau ce facem de mâncare și care sunt sarcinile ei. Avem noi o glumă, că ea e ajutorul de bucătar și eu „chef-ul”. Și nu de puține ori, i-am scris că fără un ajutor de bucătar nici ăl mai mare șef nu se descurcă. I-am scris de toate. Cu cât era textul mai lung, cu atât se bucura și aștepta cu nerăbdare să citească.

Lipsa auzului te izolează.

Sigur că lipsa oricărui organ e dramatică!… Ea nu a mai ieșit din casă pentru că i-a fost teamă că nu aude mașinile și riscă să fie lovită. Nu îmi dau seama cum e senzația aceea de a fi deconectat de la orice sunet… Faptul că nu a mai ieșit din casă a afectat-o. Se mișcă mai greu, obosește mai repede. Sigur că e și vârsta, dar ea făcea mereu plimbări care o ajutau.

Urmărea florile din curțile oamenilor, anotimp după anotimp. Mergea la biserică sau prin piață și se conecta la lumea asta mare și zgomotoasă într-un fel al ei, cu sonor minim. De câteva luni nu o mai face. A mers cu noi cu mașina de câteva ori și o priveam cum se uită cu nesaț pe geam… Dar nu îi plăcea foarte mult, pentru că nu înțelegea ce se vorbește. Și-așa am mers cu caiete și carnețele după mine la toate cabinetele și birourile în care am fost pentru aparat.

E greu să suplinești o lume, iar fără auz a fost ca un prizonier.

Culorile străzilor, bătrânii care se țin de mână și pe care ea îi urmărea cu interes, porumbeii, banca din parc, apusul sau răsăritul văzute printr-o magnolie plină de flori.

Cu ce să înlocuiești plimbarea? I-am dat în fiecare zi sarcini. Sigur că puteam să le fac eu, dar ideea era să se miște și să se simtă utilă. Nu am permis depresiei să își facă loc în viața ei. I-am căutat pe internet subiecte care știu că o interesează. I-am arătat poze, ziare locale și am scris mereu pe caiete…

Dar când mi-a spus că și-ar fi dorit să audă Rapsodia lui Enescu – când a fost cântată la Ateneu și ea a urmărit ceremonia de preluare a președinției Consiliului UE – nu am știut ce să fac… I-am scris că atunci când o să vină aparatul, o să i-o pun pe laptop să o asculte. Nu le poți înlocui pe toate. Dar te străduiești.

Și a venit și aparatul.

Tocmai din Danemarca. Un obiect micuț și aparent fragil, destul de costisitor și pentru care ai de făcut multe demersuri. E și aici o întreagă poveste. Așa că de azi am reluat ritualul și am mutat teancul de caiete și agende pe birou. Nu îmi mai trebuie, dar nici nu-mi vine să le arunc.

PS – M-am gândit să scriu acest text după ce am citit pe Facebook regretele unor oameni care nu au fost lângă bătrânii lor dragi atunci când au murit. Oameni care au plecat să muncească în străinătate, care stau în altă localitate sau care pur și simplu nu mai au timp. La urma urmei, suntem cu toții copiii unor vârstnici care îmbracă un palton tot mai greu în fiecare iarnă. Și am vrut să scriu despre viața alături de ei, nu despre vina de după plecarea lor. Pentru că eu nu vreau să ajung să trăiesc acele regrete. Și pentru că putem să ne facem, când și când, timp pentru ei, dacă vrem.

Foto: pxhere.com

Anastasia Apostol

Author Anastasia Apostol

More posts by Anastasia Apostol

Leave a Reply