Solidaritatea nu este – și nici nu e obligatoriu să fie – un sentiment general. Nu ne poate cuprinde întotdeauna pe toți și nici nu ne poate marca în aceeași măsură. Suntem diferiți și suntem liberi, iar capacitatea noastră de implicare în orice este individuală.

După Revoluția din 1989, doar câteva lucruri ne-au făcut solidari.

Toate tragice. Am fost solidari la Revoluție, am fost solidari la mineriade și după înfiorătorul Colectiv.

Au mai fost câteva momente de solidaritate, mai palide, e drept, cum au fost protestele îndreptate împotriva exploatării aurului sau a eutanasierii câinilor fără stăpân. Nu intenționez să lezez pe nimeni și nici nu îmi premit să disprețuiesc vreuna dintre temele care au devenit subiect și obiect al solidarității. Dar e limpede că durerea, drama sau violența nasc solidarități profunde. Sensibilitatea oricăruia dintre noi se acutizează atunci când mersul înainte al lumii se filtrează prin lumina lumânărilor aprinse pe caldarâmul străzilor.

Solidaritatea nu trebuie să fie nici definitivă.

Memoria lucrează diferit în fiecare, reperele care ne-au animat cândva se pot subția în timp. Motivele care ne-au unit odată, azi pot dispărea. De asemenea, solidaritatea e selectivă. Ea ține cont de interesele fiecăruia, de vecinătăți sau de cultură. Ne-am solidarizat cu francezii atunci când au fost loviți de atentate sângeroase, dar nu ne-am gândit mai deloc la atentatul din 2015 din Kenya, de la Universitatea din Garissa, unde au pierit aproape 150 de tineri. E alt continent, departe de noi, altă cultură…

Uneori, solidaritatea naște reacții publice atât de puternice încât se răstoarnă guverne.

Alteori, se limitează la o petiție care circulă în mediul online. Nu există judecători ai solidarității, nimeni nu poate spune că solidaritatea celuilalt e… mai bună sau mai rea. Un sistem democratic bun îngăduie solidarități de tot felul, unele perfect antagonice. Pare paradoxal, dar avem și dreptul, și libertatea să ne manifestăm, iar interesul pentru o cauză nobilă (sau care ne apare nouă ca nobilă) ne face și pe noi mai nobili și mai vii. Desigur, rămânând cu manifestările în limitele legii și ale bunului-simț.

Există și solidarități pe care le înțeleg mai greu.

De exemplu, în 2016, într-un oraș de provincie, nici mare, dar nici mic, reprezentanții unui partid au cerut electorilor, cu doar câteva zile înainte de alegerile locale,  să nu le voteze candidatul la primărie. Să voteze un independent. E drept, independentul fusese președintele lor de partid, dar din cauza unor dosare penale o luase pe cont propriu. Partidul își desemnase de ochii lumii,  un candidat din rândurile sale.

A funcționat, probabil, solidaritatea prieteniei, așa cum a funcționat solidaritatea culturală între intelectualii fostului președinte sau cum funcționează cea împotriva binomului DNA-SRI.

Niște solidarități speciale, foarte aproape de complicități, dar pentru că spuneam că nu există judecători pentru solidaritate, nu voi complica lucrurile.

Să revin însă la solidarități serioase.

În primul război mondial au murit, conform surselor oficiale, circa 335.000 de soldați români din Vechiul Regat. Nu i-am adăugat pe transilvăneni, nu am adăugat victimele civile. Nu spun nimic despre foamete sau boli. După război, la 1 Decembrie 1918, a fost desăvârșită Marea Unire.

După o sută de ani, România e ruptă în două la propriu. Unirea Basarabiei cu țara ar trebui să fie temă pe agenda fiecărui politician român. Nu e o temă destul de mare, nu are loc solidaritatea aici? Sau țara înseamnă doar spațiul confruntărilor dintre „solidaritățile” noastre mai mici?

Foto: pxhere.com

Lasa un răspuns