De când cu pandemia, ne-am mutat la casa de la țară. Mă rog, mult spus „la țară”, că e la 35 de kilometri de București. În alte lumi, eram într-o suburbie liniștită, curată, într-o comunitate civilizată, fără manele și maidanezi. În România, o dată ce ai ieșit din Capitală, dai de cirezi de vaci, gunoi, case dărăpănate, peturi aruncate peste tot. Și, desigur, nicio țeavă de gaze. Sau de canalizare.

La țară, așadar.

Nefiind gaze, încălzirea noastră se face cu sobe cu lemne. Am făcut o cameră în plus, micuță, și am instalat în ea o sobiță de teracotă. Am cumpărat-o în toamnă de la un magazin de materiale de construcții din orășelul vecin. Când s-a făcut frig, am pornit-o. O minune. A mers tare bine. Te și miri că o sobă așa mică face așa cald și ține atât de mult căldura.

Până când… sobița a început să scoată fum!

Mai întâi, firicelul negru se desfășura în cameră prin capacul de sus. Sobița are pe plafon două plăci de marmură. Le-am dat jos și am văzut crăpătura. Ne-am apucat să o reparăm. Am cumpărat mortar de șamotă, am pus, am așteptat să se usuce. La urma urmelor, n-om fi noi meșteri, dar cât de greu poate fi?…

Între timp, fiind luna ianuarie, am pus în priză un calorifer. În acea cameră stă mama.

În fine, s-a uscat. Nu mai scotea fum pe acolo. Bucuria ne-a fost scurtă, pentru că a doua zi firicelul a ieșit prin altă parte. Sobița are un soi de etajeră, de cat… nu e dreaptă. Am desfăcut și acolo și am lipit. Am așteptat din nou. S-a lipit. Nu mai scotea fum.

Dar deja așa nervi aveam! Sobița nouă să fie atât de prost construită… mi-am adus aminte de toate neajunsurile, de toți funcționarii enervanți, de toți primarii care nu fac nimic, de toate produsele românești proaste. Și de decizia pe care o tot iau să nu mai stau fără să am o reacție atunci când mă deranjează ceva. Domne, să spun răspicat ce nu îmi convine, cu riscul să fiu nesuferită!…

Am pus mâna pe telefon.

Am sunat în mai multe locuri până să ajung la cei care au produs sobița. Nu mai aveam cărticica ei, să iau de acolo datele. Așa că am mers pe un fir până i-am găsit.

Sună. Răspunde o femeie. Îi spun cine sunt și de ce o sun. Pe scurt, o sun să îi spun doar atât: sunt un client care a cumpărat produsul ei, produs care este prost. Și am vrut să știe asta direct, de la mine.

Ea se arată deranjată. Printre altele, spune la un moment dat „dacă nu cumva am alt interes”… Ce interes, doamnă? V-am sunat să vă spun că am dat bani pe soba dumneavoastră și s-a crăpat. Ce interes să am? Nu vă reclam, nu vreau nimic. Am vrut doar să știți că sunt un client nemulțumit, atât.

Soțul meu preia discuția. Îi explică toată tărășenia. Ea spune că e posibil să fie de la burlan, să fie blocat de funingine. Noi sărim de șapte coți, cum să fie de la burlan, când abia am făcut camera aia, deci și burlanul… e prima dată când e folosit. Femeia zice că are echipă de service și va trimite pe cineva. Și dacă e o problemă, vor schimba sobița. Că nu vrea să aibă clienți nemulțumiți.

Nu mi-a venit să cred că aud așa ceva!

Nicio clipă nu mă gândisem că se poate schimba. Deși, teoretic, era în garanție. Doi ani. Dar nu ASTA voiam, să facă tanti aia ceva. Doar să știe…

M-am interesat nițel. Firma de sobe e din Beiuș, Bihor. Și fac produse care ajung în toată Europa. Sunt și nemți care au în case sobe sau șeminee de la ei, din Beiuș.

Frumos!

Azi, la 7 și jumătate dimineața, o dubă cu numere de Bihor parca la poartă.

Veniseră oamenii de la firma de sobițe, să vadă ce și cum. Nu a fost nevoie decât de o privire, la burlan. Au zis că de acolo e. Două coturi în interior, unul afară, plus că cel de afară nu e destul de înalt… Le-au desfăcut, erau pline de funingine. Dar pline. Nu îmi venea să cred. Burlane noi, sobă nouă, de unde naiba atâta funingine? Practic, fumul avea obstacole. Și și-a făcut drum singur, găsind vulnerabilități în sobiță… Cam ăsta ar fi rezultatul investigației.

Oamenii din Beiuș, înalți cât ușa, foarte simpatici și molcomi. Se uitau în jur, la sat, la întinderea lui pe o orizontală deprimantă și la un moment dat unul dintre ei spune: Nu aș putea să stau aici… Am simțit așa, un fel de compasiune în vocea lui.

Normal că nu ar putea să stea „aici”. În sud, în platitudinea asta. În mizeria din sate sau din Capitală. Comparați și voi: Giurgiu sau Brașov? Teleorman sau Cluj? Are cineva vreo ezitare? Pe bune?

Și în Bihor e altceva… Beiușul ăla al lor e la poalele Apusenilor. E străbătut de Criș. O frumusețe de loc. Citesc că se vorbea despre el încă de la 1200, la 1700 avea 72 de sate, iar la 1800 apariția liceului n-a mirat pe nimeni. Altă lume, altă viață. Imperiul… Orice s-ar zice!

Acolo vezi un deal, un pom, o apă. Acel deal e curat. Acel pom e îngrijit. Acea apă e limpede. Acolo oamenii când pun mâna să repare ceva, o fac cum trebuie. Când construiesc ceva, la fel. Când promit ceva, își țin vorba.

Știu ce spun, am stat șapte ani în Ardeal. Și am făcut prostia să mă întorc.

Sobițele lor nu crapă, pentru că ei cunosc și respectă logica lucrurilor. Poate că ar fi trebuit să o cunoaștem și noi. Dar de unde? Noi nu suntem „gospodari” în acel sens, trăiți într-o curte cu toate ale ei… Suntem orășeni aduși aici de pandemie, de răspunderea pentru două mame în vârstă. De munca noastră online, care presupune că poți sta oriunde, atâta timp cât ai net. Și de faptul că e casa noastră, cu pomi, grădină, flori pe două mii de metri pătrați. Totuși, ce naiba știm noi de burlane și de ce am ști? De ce facem multe dintre treburi singuri, cu mâinile noastre, e o altă poveste și probabil mulți dintre voi o știți deja.

După ce ne-am lămurit ce e cu sobița, cei doi oameni spun că nu ne pot lăsa așa.

Că soba nu arată bine. Păi da, meștereala noastră o făcuse să arate ca naiba, zoaie de apă cu mortar se prelingeau până jos, pe teracota aia frumoasă și lucioasă. Dar pentru noi partea estetică era deja la categoria fițe. Important era să nu mai scoată fum.

S-au dus la duba lor și au scos din ea o sobiță nouă. Au adus-o până în cameră cu un soi de mașinuță de transport, că e grea tare, au instalat-o, au pus burlanele curățate la loc, au aprins focul. Mergea ca unsă. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. Ce oameni!…

Au urcat în mașina lor soba noastră peticită ca vai de lume,  am mai stat cu ei la o cafea și apoi au plecat.

Am rămas așa… de parcă toate vorbele spuse femeii ăleia îmi erau acum în gât.

Evident că am sunat-o să îi povestesc că au venit colegii, că am înțeles că nu e neapărat vina sobiței, ci mai mult a noastră. Și că să nu se supere pe mine dacă am vorbit cumva mai supărată, că eram necăjită. Și că îi mulțumesc pentru tot.

A zis cu plăcere și că bine că s-a rezolvat.

O să le fac reclamă, cu ocazia asta, poate cineva dintre voi are nevoie de o sobă bună, făcută de oameni ca lumea.

Iată ce scrie pe site-ul lor:

„SC MCM & BAV IMPEX SRL produce si comercializeaza sobe de teracota premontate, mobile. Societatea a luat fiinta in 1997 si de la an la an am facut eforturi reusind sa perfectionam modelele create. Mesterii nostri stapanesc arta asamblarii sobelor din cahle de teracota. Ei dau forma pamantului pentru a aduce in casele dumneavoastra sobe clasice, cu eficienta moderna, in fapt nici o sursa de caldura nu este mai sanatoasa ca teracota ce inmagazineaza rapid puterea calorica a lemnului si o cedeaza treptat in habitatul dumneavoastra, pastrand calitatea aerului pe care il respirati”.

Mai multe detalii, aici: http://www.sobeteracota.ro/.

Gina Artenie

Author Gina Artenie

Gina Artenie este filolog și fost jurnalist. A fost profesor de limba română, secretar PR de teatru și manager al unui magazin online de obiecte tradiționale românești. Are studii în marketing digital și colaborări cu asociații de caritate. În prezent deține o firmă de consultanță în media, PR și comunicare.

More posts by Gina Artenie

Leave a Reply