Școală? Care școală? Asta a noastră? Cea despre care miniștrii spun că vor să o reformeze? Școala care e întotdeauna subiect de controverse? Care face analfabeți funcționali pe bandă?

În armată am învățat ce e alinierea.

– Ostaș, dacă nu te disciplinezi și nu te instruiești, o să ajungi ca soldatul sovietic.

– Permiteți să raportez, tovarășe locotentent-major, cum adică o să ajungem ca soldatul sovietic?, am întrebat regulamentar.

Locotenentul-major și-a dat pe ceafă bereta verde și ne-a privit cu dispreț. Ca un profesor pe elevii săi tâmpi de la școală.

Eram leatul anului 1984 la o unitate de vânători de munte. Erau primele zile de instrucție. Trecuserăm de bacalaureat, dar rataserăm admiterea la facultate. Ne încălțase armata.

 – Ostași, voi știți ce rămâne după soldatul sovietic?

 – Nu, să trăiți, am răcnit în cor.

 – Gunoi, rahat și femei gravide. Asta rămâne după soldatul sovietic, a răcnit și ofițerul.

Eram impresionat de curajul tovarășului locotentent-major.

Vocea sa antisovietică străbătea aleile dintre dormitoare. Se auzea până pe câmp. Era în vremea în care România era comunistă și membră a Pactului de la Varșovia.

Am profitat de momentul de derută. Am raportat că aveam un bocanc bun într-un picior. Dar că în celălalt aveam unul cu vreo trei numere mai mare.

– Ostașul român nu se plânge! Răcnetul nu m-a pocnit doar pe mine. Toți proaspeții recruți ne-am crispat. Și să nu prind pe nimeni că fură! Vocea era tot mai tunătoare În armata română nu se fură, se completează!

Trei lucruri fundamentale am învățat în acea zi.

Unu: am deslușit profilul soldatului sovietic. Doi: am înțeles cum se descurcau militarii români. Nu prin furt, ci prin …completare. Dacă aveam nevoie de bocanc, trebuia să completez.

Trei: am înțeles ce e alinierea! Lumea aceea, de la plutonul nostru de cercetare, până la stelele pe care le vedeam în nopțile de gardă, era, mereu, absurd de aliniată. Și nu mi-a plăcut chestia asta niciodată.

Un prizonierat în care nimeni nu te vede distinct.

Au trecut o grămadă de ani de atunci. Unele lucruri s-au schimbat. Dar aplecarea către alinierea aceea absurdă a rămas. E încă adânc înfiptă în mulți dintre noi. O aliniere care începe din școală. Din clasa pregătitoare, până la bacalaureat.

Jupânii de școală românească nu au înțeles nimic.

Școala ar trebui să fie un loc al valorizării individuale. Jupânii nu au înțeles că reproducerea din memorie a unor texte este absurdă. Nu spun nimic despre inteligență, creativitate, competiție. Despre dezvoltarea mentală și fizică. Jupânii au trecut pe lângă modernizarea școlii ca elevii prin bac. Sau prin școală. Stresați și timorați. Și săraci cu duhul.

Când făceam de planton noaptea, aveam o singură temă importantă. Ciorapii.

Trebuia să păzesc ciorapii albi de pe rastelul din fața dormitorului. Vânătorii de munte purtau ciorapii albi la vedere. Erau răsfrânți peste marginea bocancilor. La apelul de dimineață, ofițerii verificau dacă aveam ciorapii curați. Așa că noaptea se …completau ciorapi.

Azi, tinerii noștri au tot șosete albe. Sunt puși să calce pe coridoarele școlii care arată ca după trecerea soldatului sovietic. O școală tristă și urâtă care te îndreaptă către nicăieri.

PS – nu am completat bocancul. Bocancul mare mi-a ros piciorul. Am făcut o infecție care m-a băgat în infirmerie. La ieșire, am primit o pereche de bocanci noi.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply