Am văzut frânturi dintr-un documentar realizat de BBC despre sărăcie. Sărăcie în vreme de pandemie. Sărăcie în lume. Mexic, India, Bangladesh, Nigeria. Sărăcie și la noi. După BBC, l-am ascultat pe sociologul Gelu Duminică într-un talk-show online. Sociologul spunea că în România sunt 4,5 milioane de oameni care trăiesc la limita sărăciei. Și doar 250 de mii de asistați social.

Imaginile și interviurile sunt cutremurătoare. Oameni care stau la rând la o „bancă de alimente”, alții care își arătau frigiderele și cratițele goale. Alții nu aveau frigider. Disperați că au rămas fără loc de muncă. Erau săraci și înainte de pandemie, dar acum sunt disperați…

Cum scapă România de sărăcie?

Nu scapă. Pandemia a lovit puternic economia. Guvernul anunță că va avea grijă ca după ridicarea stării de urgență să mențină șomajul tehnic. Vom vedea, a fost destul de inert guvernul până acum. Dar cei care erau săraci și înainte? Ei sunt mai săraci și vor fi și mai rău decât acum.

Ca să supraviețuim, avem nevoie de două lucruri: de muncă și de ajutor de la statul nostru drag.

Pandemia a decimat firmele și locurile de muncă. Până va „reporni economia” (mor după sintagma asta!), mai durează. Până atunci, statul pe care îl ducem cu toții în cârcă ar trebui să ne ducă și el nițel. Nu mult, două-trei luni. Și nu cu credite de la bănci. În SUA, știu din sursă sigură, cei rămași fără loc de muncă au primit bani din Trezorerie. Pe 6 aprilie, sursa mea primise pe card, automat, bani ca să trăiască. Fiscul american are o bază de date corectă și funcțională…

Mă gândesc la cele 4,5 milioane de români care trăiesc în sărăcie.

La bătrânii de la țară. La cartierele sărace din orașele pe care le știu. În fiecare oraș este un cartier amărât. Unde trăiesc amărâți. Și mă gândesc la faptul că puteam porni acum autostrăzi, centrale electrice și câte și mai câte. Mi-am întrebat „sursa” dacă s-ar întoarce. A spus că nu. De ce? E sărăcie, frate, și hoție prea multă!

Un prieten medic a fost internat astăzi într-un spital de boli infecțioase pentru că s-a infectat cu COVID-19.

Am aflat știrea dintr-un ziar. Am vorbit cu prietenul meu. Și mi-a spus că el nu și-a dat acordul ca starea lui de sănătate să devină subiect de presă. Că el e doar unul dintre medicii infectați când își făceau meseria. Ceilalți sunt numere. El are nume și prenume pentru că e mai cunoscut. Ce fel de știre e asta, m-a întrebat? Nu e știre, e o mizerie.

Mi-am amintit de un reporter de televiziune care, după prăbușirea avionului de la Balotești, s-a dus la familia unui decedat acasă să îi întrebe ceva despre catastrofă. Familia nu știa nimic. Reporterul s-a grăbit să fie primul și a provocat o traumă. Și-a provocat și sieși o traumă.

Nicio astfel de poveste personală nu poate deveni o știre fără acordul celui implicat. Da, se pot face știri multe, despre orice. Și chiar se fac. Dar există o limită. Există o zonă în care nu ai voie să intri. Iar știrea că prietenul meu medic este internat nu este o știre. Este o încălcare brutală a eticii profesiunii de jurnalist.

Nu voi da lecții de presă. Dar voi spune că suntem așa cum suntem, rupți în cur, dar plini de noi, pentru că acolo unde ar trebui să prevaleze caracterul înainte de orice altceva, exact caracterul lipsește. Și în politică, și în instituțiile statului, și în presă, iată.

Sărăcie și hoție, așa cum spunea sursa mea, un român stabilit în SUA. Un român care nu vrea să se întoarcă niciodată aici.

La ora la care închei această filă de jurnal sunt înregistrate 717 decese din cauza COVID-19.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Join the discussion One Comment

Leave a Reply