Regele Mihai. Anul 1992, spre sfârșit de aprilie. Majestățile Lor, Regele Mihai și Regina Ana în România, veneau acasă cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paște.

Era în întoarcerea Regelui un semn al ieșirii noastre din tot ceea ce ne făcuseră anii de comunism.

Se închidea un cerc cu interiorul negru, trecutul se așeza acolo unde se cuvenea să se așeze – în trecut. Aveam dreptul la viitor, ne cuceriserăm dreptul de a o lua de la capăt. Revoluția din decembrie 1989 dovedise lumii, dar mai ales ne dovedise nouă înșine că aveam dreptul să sperăm.

Regele Mihai era, pentru mine, simbolul noului început.

Pe coridoarele de la etajul al patrulea din Casa Presei, acolo unde era atunci redacția României libere, era forfotă. Vestea ne bucura. Un text despre toate acestea găsiți aici.

Nu toată lumea era de acord cu noi. În alte ziare au apărut texte urâte, virulente chiar, publiciști cunoscuți au scris mizerii la adresa Regelui. Dar credeam că sunt ultimele zbateri ale unui trecut nenorocit. Astăzi, entuziasmul de atunci poate că pare greu de înțeles. Dar atunci, la doi ani de la Revoluție, dup ce trecuserăm prin mineriade și prin nenorocirea de la Târgu-Mureș, scriam despre Constituția de la 1923 și ne gândeam că puteam redeveni monarhie.

Am fost printre cei delegați să scrie despre vizita la Putna a Majestății Sale, Regele Mihai.

Colegul și prietenul meu, fotoreporterul Andrei Antică urma să facă fotografiile. Regele urma să asiste la slujba de Înviere la mănăstirea ctitorită de Ștefan cel Mare. Invitația către Rege o făcuse părintele Pimen, starețul mănăstirii.

Mi-aduc aminte așteptarea de la aeroportul din Suceava. Părintele Pimen, subțire, în sutană simplă și cu barbă, mai mulți membri ai familiei regale, câțiva simpatizanți, o grămadă de jurnaliști români și străini și mulți polițiști. Ne-am jucat în sala de așteptare, Andrei și cu mine, cu Principele Nicolae, un copil atunci.

Apoi, aerul a devenit solemn.

Polițiștii au luat poziția de drepți și au salutat cu mâna la chipiu. Regele a salutat pe toată lumea, a vorbit cu mai mulți dintre cei prezenți. Ne-am îmbarcat în mașini și am făcut o lungă coloană către mănăstire.

Mănăstirea era arhiplină, nu puteai să arunci un ac, curtea interioară și biserica gemeau de lume. O mare mulțime rămăsese afară, în jurul zidurilor.

Slujba de Înviere a fost unul dintre acele momente magice de care ai parte o singură dată în viață. Acolo, între Ștefan cel Mare și Regele Mihai, în primăvara lui 1992, printre mii de români, în noaptea aceea specială, eram inundați de bucurie.

Aerul e din nou solemn. Regele Mihai e o stare de spirit.

Cu adâncă plecăciune, Sire!

Lasa un răspuns