Sorin Golea scrie poezie de când îl știu. Adică, de când avea vreo 16 ani. Citește mult, cântă, câteodată, la chitară, e jurnalist și scrie poeme de calitate. E ardelean, are o tihnă a scrierii pe care nu am mai întâlnit-o. E profund și așează cuvintele cu grijă în rostul lor. Vă invit să citiți aceste poeme, mă bucur că le găzduiesc aici. (Tudor Artenie)

Cerând scuze iubirii

jigodie
precum frigid un înger
mort

ne povestea – din cal
oar un ţigan, în ungurime, se-nfrupta.
un câine alb venea şi-l răzbuna: – dar şi pe el,

în ziduri, seara,

un vânător îl împuşca.

+

greaţa e în afara mea – undeva,
între piele şi munte…
ce vedenie! rânjirea apropiindu-se,
doamne, ce drag! – din născare…

Evocare II

eternă iubire, nu-ţi mai cer
decât un petic de umbră
pe sub singurul tău giuvaier:
dealul îngălbenit – linia curbă.

eternă iubire, suntem doi.
eu şi tu. s-ar putea
să trecem de lac, de lovire, de sloi –
spre sud, pe sub pleoapa de nea.

da, în iarnă ne alunga
un câine mai aprig, mi-amintesc,
înainte, către placenta ta.

eu şi tu; vino monarhic
iubire de ger – fără stea.
în zig-zag; mânată de îngerul arctic!…

Rău

oh, dar când am ucis,
cu zgomot – fireşte

pe sub tufişuri, pasărea fricii.
nici nu visam, nici nu visam –

cumva o fiară sinistră, pe care bărbăteşte
am înfruntat-o. eu din faţă –
tu din coaste. dinspre umbră.

+

între ding
şi dong

cade o frunză
înnebunitor de galbenă.

Dacă ei au dreptate?

(Căldură. Mă apropii de tarabă şi cer un pepene. Femeia mi-l cântăreşte. ”Vreau şi o pungă”. Se uită la mine cu toată seriozitatea, este comerciant, desigur, om de afaceri: ”Vreţi să ajungeţi cu ea acasă, sau vreţi să se rupă pe drum? Că dacă vreţi să ţină, vă costă 50 de bani. Dacă vreţi să se rupă pe drum, e gratis”. Nu spun nimic. Îi dau 50 de bani şi plec cu pepenele în pungă. Mă ţine până acasă. Uneori rezultă nemurirea, alteori nu.)

Ce este o călătorie? Un cumul de informaţii? Un drum sacru către un loc sfânt? Sau un lichid care satură o sete ciudată, ciclică, implacabilă? Care poate pustii sufletul celui care nu o respectă… 

(Armata? Ne-au pus să prăşim porumbul în pas alergător! Adică prăşeam plantele în mod normal, dar trebuia, între timp, să batem pas alergător pe loc: trop-trop, trop-trop.)

August. Plecăm din Bucureşti spre Vidraru cu un martor, ca în magie. Un cetăţean român ca oricare altul, noi îi zicem Tinel, un om care are dreptul (şi obligaţia) să se bucure de ceea ce i-au lăsat Dumnezeu şi înaintaşii. Cunoaştere, putere, libertate, fericire! 

Maşinile se mişcă. Drumuri pe care au umblat şi alţii, locuri pe care le-au văzut şi alţii. Cum e posibil să stai şi totuşi să te deplasezi? Tracii aveau un cult al carului, al minunii de a te mişca fără să te mişti, dovedit arheologic – celebrele care votive. Apar în zorii Epocii Bronzului, cu patru sau cinci mii de ani în urmă. Poate mai vechi… Mii de ani… Azi, Tudor Gheorghe cântă o baladă, o reminiscenţă a cultului străvechi, ”Carul cu flori”: ”…câte cuie sunt la car, toate-s din mărgăritar…”

(Creierul. Se întâmplase ceva cu el, în mod straniu copilul nu mai putea sta în picioare, nu putea mânca nimic, nici măcar struguri. A fost internat, i s-a colectat lichid cefalo-rahidian – ţi se bagă un ac în coloana vertebrală, pe viu – dar lichidul nu a relevat nimic deosebit. Abia apăruseră pastilele de ampicilină, mici tuburi din plastic, jumătate roşii, jumătate galbene, i-au dat să mănânce ampicilină, să vadă ce i se întâmplă, a urinat roşu câteva zile, prima oară s-a speriat groaznic la toaletă – mirosul toaletelor din spitale era înfricoşător, emana putere, pe la începutul anilor ’70 – dar nu a spus nimănui, a tăcut, s-a vindecat. Într-una din serile petrecute în spital, după ce s-a dat stingerea, s-a hlizit împreună cu ceilalţi copii din salon la umbrele pe care le făceau crengile copacilor, mişcate de vânt, pe fereastră. Ziceau că e Satana!

A adormit şi a visat că mergea spre casă, iar în dreptul bisericii reformate, un porumbel, venit din turlă, s-a aşezat pe acoperişul unei clădiri. Pe o ţiglă se vedea o pană mare, ca de aripă de gâscă. ”De ce aţi vorbit despre Satana? Acum va veni sfârşitul lumii!” Apoi a luat pana şi a zburat cu ea înapoi în turlă. Brusc lumea a devenit imponderabilă. Copilul se rotea încet deasupra străzii, bătea un vânt straniu care stârnea praful. Dispăruse populaţia. Doar dincolo de drum, lângă o maşină Volga de culoare neagră, era un om mort, plin de sânge, aşezat pe trotuar, sprijinit cu spatele de poarta unei case părăsite).

Veşti din lumea cealaltă

+

ce trudă-i în toate. ce straniu
se desprinde pielea lucrurilor
de gol, de nimic!

+

ce este noaptea? dacă nu
o cădere de ape

tăcute… nu, greţoasă e vorba!

+

toate obiectele

vor adevărul
de la mine –

ceea ce este,
doamne,

foarte
greu!…

+

între a

merge pe ape

şi a zbura

e o diferenţă
de câţiva ani.

+

cine? vrabia?
nu – o fiinţă cenuşie,

cu doi
paşi
mai în faţă.

xxx

Ajungem la cetatea Poienari, construită de Ţepeş. Ruinele sunt aşezate pe o culme abruptă, pe ale cărei trepte urci greu, timp de o jumătate de oră. Un cronicar al vremii scria că voievodul a cercetat aici nişte ziduri ale unei cetăţi ridicate de teutoni pe la anul 1200, i-a plăcut locul şi a hotărât să refacă edificiul militar. Tocmai intrase în conflict cu negustorii bogaţi din Tîrgovişte, care îi omorâseră o rudă, aşa că i-a adunat la poalele acestui munte din Poienari, a tras în ţeapă cinci dintre ei, apoi le-a spus cu blândeţe că vrea o cetate acolo, sus. După cum spune cronicarul, au muncit de s-au rupt hainele de pe ei, dar în şase luni cetatea a fost gata. 
Urcăm spre baraj, maşinile trag greu, intrăm în tunelul neluminat, ca în mormânt, nu vezi nimic, te şi miri că nu sunt accidente. Ieşim la Vidraru, construcţia este impresionantă, hăul ameţitor. Nimicul, vacuitatea are un fel propriu de a-şi manifesta atracţia, iubirea faţă de ceva care îl poate umple. 

(Orice entitate are drept scop suprem propria existenţă. Vrea să rămână, inerțial, ceea ce este, aşa cum este. Dar, cum în Univers sunt două principii, cel al atracţiei şi cel al disoluţiei, ar rezulta că mişcarea, transformarea, e ciudăţenia prin care se manifestă acest antagonism. În metrou, un aurolac cât dulapul, rămas conectat la perioada copilăriei, cerşea: “Doamnelor şi domnilor, vă rog să mă ajutaţi pentru că părinţii mei m-au lăsat să mă descurc singur şi mi-e tare greu!” Avea dreptate.)

Găsim o cabană, 120 de lei camera, dar trebuie să ne descurcăm cu mâncarea. Noroc că avem provizii în bagaje. E un obicei bun să iei mâncare cu tine, când pleci în vacanţă.

Ne cazăm, ne spălăm şi facem focul. Plouă, dar nu prea tare. În spatele cabanei este pădure de brad, în dreapta fag, iar în stânga nişte construcţii turistice părăginite, de pe vremea lui Ceauşescu. Printre brazi e puzderie de ciuperci. Până la revoluţie, oamenii le culegeau ca să-şi asigure o parte din hrana zilnică în oraşele de munte ale României. Au supravieţuit, au putut fi chiar fericiţi. Pădurea e frumoasă, stăm. A face nimic înseamnă a face ceva în sensul conservării.

Parousia

dă-mi, doamne, o nuanţă
de care să mă agăţ!

Moartea este o alungire

linişte, ireală ca o nebunie,
acesta-i tărâmul morţii? pe cine

să chemi în ajutor, să te
aperi, cădere dulce

vinete ierburi
parcuri straniu albite

xxx

A doua zi plecăm spre Sibiu. Vrem să ajungem la Sarmisegetuza Regia. Ieşim cu bine din Orăştie şi mergem spre Costeşti. Nu înainte de a ne face provizii de mâncare.

(Orice magazin este un loc sacru. Mai ales la sat, unde proprietarul localului este un om, cum să spunem, nu foarte important, pentru că românii sunt toţi foarte importanţi – este un om însemnat. I-am spus soţiei să nu ne oprim în acea comună. Ea s-a încăpăţânat, s-a dus să cumpere ţigări. A venit după un sfert de oră fără ţigări. Mi-a povestit: ”Am stat la tejghea până când unul dintre oamenii care beau la mesele din faţa uşii a strigat – Mitică, ai clienţi! Mitică a răspuns, de undeva din curte: Să aştepte!”)

De aici încolo încep celebrele cetăţi dacice – într-o deplină sălbăticie. Nu găsim cazare la pensiuni. Ar fi nişte căsuţe libere la o fostă tabără de copii, dar nu ne încumetăm să închiriem aici, mai bine montăm corturile. Doi câini vin să cerşească mâncare. Le dăm. Timp de două zile ne-au păzit de orice vietate care încerca să se apropie, fie vacă, fie om. Câinii sunt încercări nereuşite de umanizare, aşa cum sunt şi pietrele, şi copacii.

(Unitatea este mai mult decât suma elementelor componente, deci o piatră este mai mult decât suma atomilor din care este făcută. Eu nu-ţi pot sparge capul cu un miliard de atomi de siliciu, dar cu o piatră, da. Cu alte cuvinte, apare o nouă formă de existenţă născută de elementele sale interiorare, dar diferită de acestea. Un animist a încercat să-i explice fratelui său că obiectele au viaţă. Ăsta s-a enervat, adică lingura ştie că eu mănânc acum cu ea?… Du-te, bă, dracu’ d-aici!

Drum forestier în pădurile nebuniei

exista ceva mai adânc – plecat din inima

strigătului.
vorbire liberă: iarba fiarelor. tu, fiind mort,

ce să-nţelegi? verde, când te adoarme, faci
lucrurile mai bune; clar-obscure tăcerile
pândirii

reci.

Evocare

dumnezeu –
rotunjire. foarte greu,
precum îţi strig din propria-mi
greşeală: marea tethis s-a retras. nu

e nici o picătură de apă în
peri, în podoaba

capilară. doar sarea, nisipul galben
şi

saltul. peste plopi, în duminica
nobiliară; –

+

întotdeauna.

cenuşiul este umed.
vaginul cui?

Calea Victoriei

se albăstriseră cerşetorii pe
calea victoriei,
mult frig pe sub curve
cum de foame zodiile se preling

desigur, de băutură
nici nu cedează, nici nu înving,
e noapte –
sufletele arcuite de dor – undeva spre asfalt –

se resping.

Medievală

eram trei. cărarea se lărgise brusc

şi nimeni nu ne dădea locul
înspre arătare. atâta lumină
încât orbiserăm de sfântă

alergare.
aha!
pe ziduri, ca o cucuvea,
doar omul cu biciul,
ca să ne sperie, venea; …

xxx

(Povestită de un covăsnean de treabă, liniştit, la locul lui – nici nu zici că-i ungur… „Când am ajuns în unitatea militară ne-au aliniat şi ne-au întrebat cine a fost sportiv. Am făcut repede un pas în faţă, să nu pierd ocazia…

Ofiţerul a aşteptat până au făcut pasul înainte toţi cei care practicaseră sporturi în civilie. Apoi ne-a încolonat separat şi ne-a dus într-o încăpere unde urma să ne cazăm. Abia atunci am aflat că am fost înregimentaţi în cea mai grea subunitate a pompierilor, tocmai pentru că fuseserăm sportivi.

Ne-au dat uniformele, ne-au dat să mâncăm, mă rog, seara, în dormitor, mă apuc să fac patul, din cauza emoţiilor mi-era un somn de-mi venea să plâng. Un gradat mă întreabă răstit: ce faci soldat? I-am zis, cu jumătate de gură, că mă pregătesc să dorm, la care el se apropie de urechea mea şi-mi şuieră: soldat, în armată nu se doarme!!! În acel moment a îngheţat sângele în mine… Gradatul a continuat, tot şuierat, în armată nu se doarme, soldat, se execută program de somn!

Desigur, abia după un timp am înţeles ce înseamnă chestia asta şi m-am obişnuit să execut totul la comandă. Fuga, de pildă, nu era aşa, oricum… Se primea întâi comanda: <Atenţiune, înainte!…> la care trebuia să rămâi nemişcat ca o statuie, apoi comanda <Fuga!…> la care ridicai antebraţele din încheietura coatelor şi stăteai aşa, cum stau animalele la circ, până auzeai: <Marş!> – la care o luai la fugă.

Asta se întîmpla pe la mijlocul anului 1987. Prin octombrie am fost detaşat la unitatea de pompieri din Braşov, eram aproape de casă, eram foarte mândru de mine, chiar şi superiorii te vedeau altfel când făceai armata aproape de casă. Adică erai descurcăreţ, un supravieţuitor, un om pe care te poţi sprijini… unul care are pile…

În noiembrie a avut loc revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Au oprit munca şi au pornit în grup către centrul Braşovului, nemulţumiţi că nu li se dădeau salariile la timp, că mâncarea era pe raţie – şi alte chestii urâte de pe timpul socialismului. Tata lucra la Steagul Roşu.

Pe noi ne-au dus cu maşinile în oraş să stropim mulţimea revoltată. Un locotenent, cu pistolul în mână, ne-a ordonat să dăm drumul la apă. Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt la oamenii pe care jetul puternic îi trântea pe jos – mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc…”)

111 (bis)

război cu viteză uluitoare;
tată şi mamă acoperiţi de glorie, rece,

nesfârşită încordare –
(fiul duh şi fiica materie;…)

aceleaşi sunete fioroase-n arie
– fundal ploios, nu se aud; nu au valoare –
greaţa albă care ne sperie…
sărim din piatră în piatră; la nr. 111 strada călătoare.

dă-mi, dă-mi o casă de ferecare –
în pod, în cărţi vechi otrăvita alergare
a umedului bine-n mizerie, –

pun benzină în noile mele motoare!
azi – dulce, dulce ca într-o carie – salut!
…verde-n urmă. adio! fiu de duh,
fiică de materie;…

xxx

+

nervul poetic, undeva, sub ochiul pictat

al sfinţilor, cu acul ruginit l-am înţepat…

au ţipat. poetul era treaz, nu era beat – el sta

nemişcat

aşteptând

o stare sexuală. arat. semănat! bine… masonice

albinele, vindecător

l-au populat – cu galbenul morţii; mai dulce

de când un copil, de greaţa lovirii, lângă zid

s-a reaşezat.

xxx

(1. Mircea Eliade arată în Istoria Religiilor că toate comunităţile primitive trăiau în sacralitate prin intermediul zeităţilor de rang inferior, specializate pe anumite zone ale realităţii. Doar în clipele de mare cumpănă pentru clan, oamenii invocau Divinitatea Supremă, Atoateziditorul. Era abordarea religioasă a disperării, situaţia limită în pragul desfiinţării lumii.

2. Începând cu mileniul I î.Ch. şi terminând cu mileniul I d.Ch., adică într-un interval relativ scurt, omenirea a trecut de la politeism la monoteism, formă de religiozitate care are la bază apelul către Divinitatea Supremă.

3. De aici am putea deduce că începând cu mileniul I î.Ch. omenirea a intrat într-un mare pericol – în pericolul dispariției sale…)

xxx

Întrebările

                    (cu Domnul Tatăl despre Domnul Fiul)

cum va veni el, despărţit de

frig – fără ea

în puterile sărbătorii, copil

podişului aceluia dorind să îngheţe

deasupra el totuşi învingând;

de ce?

fără-alungire

pentru că îl ştia celălalt: prieten.

dar dacă aş avea – puterea aceea –

alungându-l, să nu-l supăr,

… doamne, tu (şi-altu’ nu)

ce mi-ai da?

xxx

+

zbor. aplecat către stânga –
mânat de plăpânda

putere. verzi, nedoriţi,

niciodată – coji maronii. flămânda dorinţă
încordată-n tufişuri. într-una;
galbenă,

înfiptă în crengi: luna.

xxx

1 Mai. Vizităm cetatea ţărănească de la Rupea. Asta după ce ne rătăcim un pic, pentru că nu sunt indicatoare. Am coborât deziluzionaţi. Ne aşteptam la altceva.

Redevenim optimişti spre pasul Rucăr – Bran. Căutăm o vestită pensiune care se dovedeşte a fi ascunsă pe nişte drumuri forestiere. Ajungem. Încercăm să ne aşezăm la o masă. Suntem săltaţi imediat, este rezervată. Dar nu e nimeni, până vin cei ce au rezervat-o, noi am şi terminat. Nu, nu, ospătarul e ferm pe poziţii, nu se poate şi basta. Plecăm mai departe. Undeva, în creierul munţilor, dăm de o altă pensiune, de unde suntem alungaţi. Pensiunea este goală, dar e rezervată. “Mergeţi peste drum, la pensiunea vecină”, ne îndeamnă un ospătar. Mergem. “Doamnă, am vrea ceva de mâncare”. Doamna se uită la noi cu o stranie curiozitate: “Să ştiţi că avem nişte mici, dar sunt cam vechi…”

(De peste două mii de ani, filozofia încearcă să ia locul religiei. Nu numai că nu a reuşit, dar a condus la incertitudini ateiste care cutremură seară de seară mintea rasei albe şi a tuturor adepţilor civilizaţiei de tip european: dacă mor în noaptea asta? Cum să nu mai fiu deloc, nimicul absolut, etern? Copil într-o lume fără Dumnezeu. Bunicul spunea cu naturaleţe că orice lucru prost este “fără niciun Dumnezeu!” Aşa e în limba română. Stătea în poartă şi privea lumea. Noroc, nea Gogule! Noroc, bă,… ‘te-n cur pe mă-ta. De ce-l înjuri, bre? D-aia!)

(”Cu mult respect,

Eu sunt Voinea Mihail-Mircea locuiesc în Bucureşti am absolvit un liceu de muzică la pian şi vă trimit acum una din modestele mele încercări de a îmbunătăţi performanţele cântatului la pian.

Punem toate capetele degetelor cu unghii ce le apasă pe clape atingând clapele apăsate. Pe toate clapele care trebuie să fie apăsate toate capetele cu unghii ale degetelor trebuind să atingă toate clapele care vor fi apăsate puţin înainte şi când toate aceste clape vor fi apăsate astfel evităm neajunsul care constă în aflarea capetelor cu unghii mult deasupra clapelor în aer înainte de a apăsa pe clape pentru că se pierde timp până ajung capetele cu unghii de sus din aer apăsând pe clape până la fundurile clapelor apăsate şi nu se poate obţine viteza în cântat. Dar noi vom pune capetele din timp înaintea tuturor apăsărilor şi nimic nu ne va împiedica să cântăm repede rezultatele din câte am văzut eu sunt mulţumitoare cânt Scherzi de Chopin şi concerte în tempo.


Vă rog să faceţi cunoscut lumii acest fel de a cânta la pian care merită premiul Nobel pentru pian să mă propuneţi să primesc premiul Nobel şi sper să primesc premiul Nobel.

Vă mulţumesc.

P.S.
Am trimis felul acesta de a cânta la Invenţii dar dumnealor nu se ocupă de aşa ceva şi mi-au scris că dacă vreau premiul Nobel să public felurile de a cânta la pian într-o revistă de specialitate şi azi am aflat că nu există nicio revistă de muzică sau artă la chioşcurile de ziare şi reviste şi văzând <Playboy> acolo m-am întrebat unde să public şi aşa nu am câştigat niciun leu din muzică şi pensia mea medicală de numai 4 milioane şi ceva dacă nu m-ar ajuta mama din pensia ei ar fi vai şi amar de mine. Poate nu iau premiul Nobel dar dacă ajut multă lume să cânte la pian cu munculiţa mea şi lumea ştie că sunt amărât mi-or trimite oamenii bani şi colete prin poştă cum şi eu câteodată dau oamenilor amărâţi plăcintă pizza şi iubesc toate vietăţile am doi câini dimineaţa în drum spre cumpărături le-am dat prăjituri şi dacă am noroc să mă îmbogăţesc o să le dau zilnic.

Dedic opera mea familiei mele şi tuturor puilor şi bebeluşilor şi tuturor vietăţilor.

Succes în activitatea dv. multă sănătate şi vă rog să publicaţi contribuţia mea la îmbunătăţirea cântatului la pian spre binele tuturor.”)

xxx

SHI

plouă. cărări nevăzute se trag
înspre munţi: pe ram picătura
nu e a mea. e a vremii.
fiinţe-nţelepte răsar
din pământ…

Toamnă

despre lumină.

toţi spuneau că este albastră.
chiar şi fecioara.

era galbenă. ţâşnită din apeductele
familiei. ca şi robinetele.
totul era nobil.

în afară de bulevardul kogălniceanu.
cu nişte case mari, liniştitoare.

Veşti din lumea cealaltă

+

tăierea gâtului jivinei
pietrelor cubice din oraş.
au

trecut aşa, oarecum toţi.

– fugi!

+

revenire simplă şi luminoasă a puterii; când
trebuie să digeri locul, în timpul altcuiva.

+

urmărim

omul din lucruri.

+

până la zid. 7,62 dinspre dealul însorit.
în amiază, în mirosul dulceag al
buruienilor. chiar lângă piatra prietenă;

xxx

(Fiecare generaţie a speciei umane reeditează etica prin poveşti particulare exemplare ale existenţei sale, pentru a se asigura că este, încă, pe drumul cel bun. Sau, cum am citit undeva, fiecare comunitate umană secretă, pentru coeziunea sa, un liant informaţional care are la bază realul.
Gheorghe Roată, ţăran de 90 de ani, nevăzător: „Pe vremea când nu eram orb, am fost o dată la Bucureşti şi când am văzut marea aia de oameni încruntaţi m-am gândit că eu îi hrănesc pe toţi şi ei nu ştiu”.)

xxx

Linişte

cădere.

albire a marilor lucruri.
trecerea lui 2

în 1.
înapoi – nici nu se ştie dacă
rău – imponderabil;

omul sângerând lângă volga
neagră. praful sinistru –

singuratic.

ce nu trebuie vorbit?

Categoria

(Intuiţia iertării)

e importantă

cantitatea-n rai – doi
îngeri
e-o ipostază mai bună
decât un înger; în
rai…

străzile sunt mai luminoase,
merele roşii, mai cărnoase.

lemnul ’i sânger –
(nu poţi să-l tai!)

xxx

Vesti din lumea cealată

+

momentul otrăvurilor.

clinchet al ciocnirii valenţelor

apetente. cuvinte surori – el

+

până când.

nu voi mai avea nevoie de

nicio tradiţie.

– curbura iubirii.

+

este fiul omului şi

fiul

domnului, şi-n acelaşi timp

a spus:

nu!

+

rugaţi-vă ca acele lucruri

să nu se întâmple

iarna!

xxx

Ieşim din Cheile Bicazului. Auzisem de un loc splendid, numit Potoci, dar ratăm intrarea de pe drumul naţional pentru că nu sunt indicatoare. Ocolim lacul de acumulare şi ajungem la Durău. Nu vrem să dormim la cort… dar dormim la cort pentru că toate cabanele sunt ocupate. Plătim pentru două locuri pe un platou, în vale sunt toaletele şi duşurile, e o seară frumoasă, aprindem un foc, mâncăm şi privim Ceahlăul la apus. De undeva din stânga încep manelele. La ora 22,30 încetează. Dar liniştea nu durează mult şi, chiar de lângă noi, încep să se audă în noapte nişte bătăi de palme şi nişte cântece cu “Iiiiisuuuus…” etc. Ne puseserăm lângă reprezentanţii unei grupări ostentativ religioase. Religioşii nu s-au lăsat până nu ne-au cântat tot repertoriul lor, inclusiv la ghitară, până spre ora două noaptea. Apoi au început un fel de dezbatere despre modul în care Iisus îi transformă pe ei, “Eu simt deja cum mă transform”, zice unul, dar adormim în toiul dezbaterii.

(Care e relaţia ta cu obiectele? Eşti timid? Adevărul este o stare de graţie… E mai bine aşa, decât deloc! Şi, cum ar spune Mircea Cârstea: oarecum tot trebuie să fie! “Bă, au mai murit şi alţii şi n-au păţit nimic…” – Câţi sfinţi are neamul tău?)

A doua zi părăsim Durăul cu destinaţia Târgu Neamţ. Pe drum ne oprim la Mănăstirea Neamţ, pe care o găsim greu, e un singur indicator, foarte mic, pe care trebuie să îl cauţi cu răbdare. Dar ce frumoasă e mănăstirea, iar taxa de intrare este de doar câţiva lei…

xxx

+

cenuşiu.

prin negura străzii puternice,

încordate zidurile reci;

în fiecare

licărind un petic fioros

de lumină. chiar acolo ne-am despărţit

blestemând destinul

pe sub copacii rari.

xxx

Evocare III

greşeala. cumva dureros,
m-a altoit pe tulpina magnoliei –
jupuit, într-un amurg zdreţuros;
zid mânjit de creierul nebuniei…

doi copaci înfloresc pe enei, mai jos,
în cartea de la ora 1o,oo a biologiei.
grave, nuanţele adie păros,
albine ciudate ale alchimiei –

eu sunt aici, tu vino mai jos,
cu supremă sforţare, cu zâmbetul gros
să hrănim lighioana mâniei…

cenuşiu, se prăvale osos,
peste imnul îmbătrânit curios,
cerul spart din jurul patriarhiei.

xxx

+

umbră, ce

fel de moarte eşti tu?

xxx

Podişul X

cuvintele care hrănesc pietrele – grăsimea lumii.
apele
– furiei. dimensiunea a V-a;

– lipsesc furnicile. şi puii de vrabie.
şi cărţile. unele vechi

xxx

(Aveam un coleg care stătea la gazdă în corpul separat al unei case. L-am găsit într-o seară întins pe pat, alb ca varul: ce-i cu tine?

Îşi cumpărase o lanternă nouă şi se juca cu ea. A stins lumina în cameră şi plimba fasciculul pe pereţi şi pe geamul care dădea spre grădină. La un moment dat însă, reflexia luminii nu a mai vrut să se mişte din fereastră, chiar dacă el agita disperat lanterna către peretele opus. Închipuiţi-vă că vă uitaţi în oglindă, apoi vă deplasaţi uşor, dar vedeţi că imaginea nu vrea să se mai mişte odată cu originalul. A tremurat carnea pe bietul meu coleg, cum tremură vara pielea pe cai.

Explicaţie: nişte draci de copii care se jucau seara în curte s-au uitat pe fereastră şi au văzut ce face omul înăuntru. Aveau şi ei o lanternă, aşa că au aşteptat până când raza din interior a fost îndreptată spre geam şi au făcut la fel, dar în sens opus. A rezultat, văzut din cameră, un fascicul în plus – ilogic, ca din altă lume – venind dinspre sticla lucioasă a geamului. ”În seara asta am îmbătrânit cu zece ani!”.)

Trebuie neapărat să vizităm şi Mănăstirea Agapia, foarte frumoasă, contra unui bilet de câţiva lei de persoană. Apoi Mănăstirea Văratec, la care ajungem pe o scurtătură, prin pădure, un peisaj fantastic, dar ne gândim că am vizitat destul şi e momentul să mâncăm. La câţiva kilometri de Văratec găsim o pensiune cochetă, parcăm şi intrăm în restaurant. Aer condiţionat, curăţenie. Ne aşezăm la o masă, vine o domnişoară, moldovencele sunt frumoase, ce doriţi? Noi (parafrază la Emil Brumaru) dorim:… un meniu. Ea, uşor nedumerită: păi, vreţi să mâncaţi?! Ni se taie genunchii, nu, nu vrem să mâncăm, vizităm doar frumoasele mese şi frumoasele scaune, mătăluţă ce credeai?! Fata se fâstâceşte, vedeţi, avem deja o rezervare pentru un grup de turişti, va dura mult să gătim şi pentru dumneavoastră, dar mergeţi la pensiunea vecină, acolo puteţi mânca. La o aruncătură de băţ e o altă pensiune cochetă. Tinel e flămând şi, când e flămând, se enervează: “Măi, oamenii ăştia nu trăiesc din turism?!” Mâncăm, dar după ce aşteptăm o oră să ne pregătească prânzul, deşi nu sunt ocupate decât trei mese, şi după ce îl convingem pe Tinel să nu bată chelnerul.

(Vis. Un cauciuc de camion, turtit pe marginea unui drum prăfuit. Din mijlocul lui a apărut, sinistru, un cap de pisică, – o prelungire a obiectului zdrenţuit… Cauciucul avea cap de pisică! S-a uitat la mine cu tristeţe şi a zis: “Aoleu, mă!…”. Brusc, m-a copleşit ceva ce nu aş fi crezut că există: mila sfâșietoare pentru toate obiectele care nu pot riposta atunci când sunt desfiinţate, când sunt ucise. “Aoleu, mă!…”. Era avertismentul suprem rostit prin acel cauciuc-cap de pisică: “Aoleu, mă!…”)

xxx

+

câinele nu are. doar blana e neagră,

în rest, capetele noastre.
dinţi. vânătoare regală;

xxx

Lăutarul

călăreţul. aer pe bulevarde; albastru –
ramuri agăţate

de nimic.
substanţa ciudată a inocenţei
pregăteşte marele concert:

lăutarul şi ierburile
viitorului

crescând pe-aceste drumuri betonate.
răbdare.

doar pescăruşii vor părea aceiaşi; pe
dâmboviţa, – învrăjbită de-o

curgere
uluitoare…

xxx

Naştere

scoaterea

dinţilor

tuturor

nervilor

şi zăbalelor femeilor uşoare!
– vorbele – oh!…

au nevoie de spaţiu. se
transformă

în lucruri; –

xxx

(Lumea în care trăim este aşa: regiunile bogate au atins nivelul respectiv de dezvoltare pe seama celor mai sărace – A.G. Frank -, iar subdezvoltarea nu este o formă simplă de întârziere istorică, ci un subprodus necesar al dezvoltării societăţilior capitaliste, bazate pe exploatarea societăţilor periferice.

Dar orice acţiune naşte o reacţiune, iar răul făcut se va răzbuna la un moment dat: sistemul capitalist îşi va reduce eficienţa şi îşi va birocratiza structurile productive. Unitatea economică birocratizată total va elimina întreprinderea mică, va expropria proprietarii, va elimina întreprinzătorul şi burghezia însăşi – Joseph Alois Schumpeter.

Asta pentru că sistemul capitalist este supus conflictului intern dintre ocupaţiile financiare, conservatoare, dedicate profitului – şi cele industriale, dedicate producţiei, având o notă inovatoare -Thorstein Veblen. Divergenţa poate fi rezolvată, fără distrugerea capitalismului însuşi, doar dacă economia mondială ar cunoaşte o creştere perpetuă; dar o dezvoltare economică nelimitată nu este de conceput – F. Hirsch.

Mai mult: deşi funcţionarea corectă a unei democraţii depinde de modul în care se face selecţia elitelor din cadrul maselor, în societatea capitalistă e imposibilă stoparea evoluţiei formaţiunilor oligarhice în interiorul acestor elite – Robert Michels.

Ce ar trebui să se întâmple? Evoluţia spirituală a speciei umane s-a manifestat peste tot ca o unică simfonie – Joseph Campbell -, iar înţelepţii au spus mereu că agricultura este baza bogăţiei unei naţiuni. De asemenea, Aristotel atrăgea atenţia că la baza unei democraţii solide trebuie să stea o puternică clasă medie de agricultori, care să asigure condiţile sociale în care cetăţeanul poate deveni un om fericit prin exersarea permanentă a virtuţiilor. Contextul general: scopul universului este o maşină de creat zei – Henri Louis Bergson).

Mănăstirea Putna. La intrare eşti oprit de un portar cu chipiu de miliţian, – da, cu chipiu de miliţian! -, care “se uită pe tine”, adică te priveşte ca pe un infractor căruia îi face o favoare şi care nu te lasă să intri fără să te îmbrace cu un halat albastru, de electrician, cu miros de transpiraţie, ca să – desigur – nu pângăreşti mănăstirea cu genunchi sau umeri dezgoliţi.

(“Târgu Jiu. Fostul primar al Aradului, Dumitru Ioan Branc, autointitulat <alchimist şi învăţător în Energia Nouă>, a participat, în fruntea unui grup de 150 de persoane, la o rugăciune colectivă la Coloana Infinitului.
Discipolii lui Branc au rostit rugăciuni, au meditat cu ochii închişi şi au pus palmele pe Coloana Infinitului. Apoi s-au strâns în cerc în jurul învăţătorului şi au repetat diferite formule, după liderul lor: <Eliberez toate abuzurile care mi se fac prin taxe, impozite, preţuri, deprecierea monedei naţionale şi toate cauzele abuzurilor conştiente şi inconştiente>, <Eliberez toate obstacolele care mă blochează ca abundenţa financiară să intre în viaţa mea> etc.

Învăţătorul şi discipolii săi au declarat că au venit la Târgu Jiu pentru a pune în operă <Marea lucrare naţionala de vindecare şi de trezire energetică a României>.

<Omenirea şi planeta se află într-o stare de trecere de la dimensiunea 3D la dimensiunea 5D care este guvernată de legile iubirii>” ş.a.m.d.)

Mă enervez şi spun că mă îmbrac doar cu un halat curat, că nu mă interesează bolile de piele ale altora. Miliţianul “se uită pe mine” şi mă lasă în pace. În curte e puhoi. Un grup de adolescenţi americani (îmbrăcaţi suprarealist în halate de electricieni) zace pe treptele de piatră. Sunt pleoştiţi de căldură şi după feţe îmi dau seama că nu vor mai trece pe aici în viaţa vieţişoarelor lor.

xxx

+

eu ce substanţă să-i cer
lui dumnezeu?

decât zidurile, frate? tu
eşti bine? eu sunt bolnav, în parte

de lucrul galben, care vine. bune ziduri
dimineaţa! uluitor;

pe cine să omor? pe
cine?

xxx

+

dintr-o femeie doar trupul

lichid

va merge-n ceruri.

xxx

Zăbala

ce-ar mai fi trebuit?

formele; –
sclipiri de peşti în vacanţe montane.

ani lungi înainte,
frica albă –

copilul adâncit în iubirea absurdă.
în trunchiuri de pini –
dincolo de ape – transformaţi în bărcuţe maro:

doi tineri. magia totală…

xxx

(Am cunoscut un sfânt, zis ”Sfântul din Colentina”, pe numele profan Ilie Cioară. Acest om spunea că fericirea, scopul suprem al existenţei, se manifestă doar atunci când eşti cuprins de tine însuţi în orice acţiune a ta, când mănânci, când mergi, când dormi, când vorbeşti. De aici ar rezulta că acţiunile necuprinse de propria amprentă timică nu sunt de fapt ale tale. Dar ale cui?)

Revenim la motelul din Prisaca Dornei. A doua zi pornim spre Săpânţa.
Vizităm celebrul cimitir vesel (textele de pe cruci sunt de genul: “Pe lume cât am trăit, Gheorghe Toader m-am numit”) şi ne cazăm la o pensiune din imediata vecinătate. Mergem pe jos doi kilometri şi jumătate, spre singurul loc unde se poate cina, apoi ne întoarcem doi kilometri şi jumătate. Somn…

(Erau la modă bărcile-amintire scobite cu briceagul din bucăţele de trunchi de pin. Cei mai tari tipi din tabără aveau bricege cu mânere metalice în formă de peşte. Se jucau cu ele câte trei, patru: ”înfipta în pământ”. Acum dai cu el ţinându-l doar în două degete, acum cu palma, acum cu dosul palmei… Un punct, două, trei… patru, băi, ăsta e tare!

Lacul avea o insulă în mijloc, iar în timpul plimbărilor cu barca – directorul taberei le organiza riguros – puteau vedea şerpii târându-se de pe acea limbă de pământ spre luciul cenuşiu al apei. Era prima plimbare a copilului cu un fascinant obiect plutitor. Ajuns în larg, ar fi vrut să bage mâna în lichidul somnolent, să simtă cum taie oglinda rece, dar n-avea curajul, din cauza şerpilor care se vedeau – balauri solzoşi de spaima cărora te simţeai electrocutat. A scos batista din buzunar, batistă pe care o avea pe inventar, o primise la sosire, împreună cu alte obiecte de uz personal. La plecare trebuia să o predea, pentru a fi spălată, călcată şi dată altui copil care va veni în tabără. A pus-o pe apă şi, ţinând-o de un capăt, a lăsat-o să lunece aşa, ca un fel de pui de ambarcaţiune pe lângă nava cea mare. Dar într-un moment de neatenţie i-a scăpat din mână. S-a dus, catastrofal, la fund. A pierdut un obiect de inventar…

La debarcader lumina curgea blând printre copaci, mai blând decât de obicei. Grupul copilului a ocolit lacul, apoi a primit liber la joacă în valea situată între sala de mese, castelul medieval, în care dormeau fetele, şi pădure. Atunci s-a întâmplat minunea.

Există un moment când sufletul e copleşit de prea-plinul propriei existenţe şi atunci se revarsă către primul obiectiv întâlnit. Era o colegă, abia terminaseră clasa întâi, nu o remarcase, nici măcar nu-şi vorbiseră. A fost suficientă o singură privire a ei, venită dinspre grupul de fete care cânta un fel de preluare a melodiei ”Darla dirladada” pe versuri româneşti, o invenţie copilărească, ceva cu un motan care făcea nu ştiu ce, pentru ca iubirea să-i înfigă copilului gheara în gât. Cea mai adâncă, cea mai pură din posibilele iubiri. I-a luat foc sufletul. Clipele se alungiseră, melodiile la modă aveau dimensiuni cosmice, Demis Roussos devenise un zeu, Good bye My love, Good bye, motanul fără sens, din pseudomelodia lui Dalida, de asemenea… Îl dureau orele în care nu o putea vedea, ar fi fost în stare, dacă ea ar fi cerut, să-i aducă un şarpe de pe insulă – absolvit de orice teamă.
Au trecut zile, grupuri de zile, iar torentul iubirii se împletea în nodul gros al celorlalte întâmplări ale vacanţei, devenea o chestie socială.
La plecare minunea s-a estompat – deşi mai pâlpâia cu o undă de durere. Când l-a luat de la gară, mama sa a simţit o prezenţă străină. L-a întrebat dacă i-a fost dor de casă şi el a răspuns « nu!». L-a certat.)

xxx

Poem cu sinucigaş

fiecare vorba îşi cere locul –
ce este locul? nesfârşit strigăt, nesfârşit,
timiditate mortală umbrită de socul
sub care sebastian a adormit?…

un vis al obrazului ţepos,
oboseală cu rădăcina ascunsă,
copac tânăr, stejarul ghindos –
cavaler! îşi serbează ziua apusă.

primavară; nu e nimic de făcut,
friguroasă vedere, rece norocul;
chinuit, schiopătat, neplăcut –

în pacea nucului se aprinde proorocul,
sebastian oprind caii, cu trupul osos;
nebun, înflorind în umbră, lin: socul…

xxx

Anotimpuri

războiul lucrurilor cu

nimicul care le desface. mişcare.
se coc oameni în propriile lor trupuri;
– şapte miliarde de anotimpuri călduroase.
suflete tinzând să se despoaie de pieile
cornoase. –
pică mere din ramuri pe ţigle
roşii

de case.

xxx

+

câţi sfinţi

are neamul tău?

xxx

Diateza reflexivă

se naşte! el din sine –
materie ciudată; – piatră masivă
din inerţia căreia, pentru-a ţâşni mai bine,
nu e cuprins decât de diateza reflexivă!

se naşte, deci: el pe sine.
transportator de vânătoare incisivă,
se duce – vehicul de nuanţe fine
slăvit în chip de lut,… de căruţă votivă.

cuvânt ciudat, în noaptea lunii pline –
l-am pândit cu piatra roz, abrazivă,
în buza văgăunii sale de diateză reflexivă;

ce fiară-o fi? înfricoşat, în textualitate narativă,
fără-a clipi, călare pe cercurile fine –
călătoreşte nemişcat; uluitor născându-se pe sine!…

xxx

Execuţie

carne. buturugă caldă

căzând securea au rămas

câteva firimituri – hai să vedem

prânzul; căci seara este greţoasă –

ochiul sticlos

nemuritor.

xxx

Veşti din lumea cealaltă

+

minusul rupturii – înainte

de privirea mânioasă; –

cât să te

iubească şi dumnezeu?

+

cum să scap, cum

să scap

de cele trei fire

de păr –

care sunt multe în farfuria cu ciorbă, –

dar amar de

puţine pe cap?

+

să ne rupem cărnurile –

şi tot va fi iubire.

+

aici îl mâncarăm pe

anonim.

+

natura obiectelor fată cuvinte.

lumea de dincolo.

bălăceala vorbită;

+

chiar leul

lasă din fălci pe cel care se

roagă.

+

ce tristeţe mare:

mâncarea.

xxx

Lumina a inundat satele judeţului Giurgiu. Prin căldura strălucitoare, aproape carnală, căutăm cetatea Argedava, prima capitală a regelui Burebista. O găsim în apropierea localităţii Novaci.

“Aici era Nucetul. Pă­rin­­ţii mei spuneau că în a­ceste locuri trăiau uriaşii. Ei le spu­neau ji­dovi, că aşa îi nu­meau aici pe uriaşi. Movila asta cică ar fi fost, demult, casa jidovilor. Cre­deam că sunt po­­veşti, dar am a­vut oca­zia să văd nişte sche­lete. Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat cam 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la vremea aceea. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât a unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Şeful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea, în 1950”. Ioniţă Florea povesteşte dând din mâini ca o morişcă, asta pentru că spune ceva important, deh, o legendă a arheologiei româneşti pe care puţini o mai ştiu. Uneori zâmbeşte mijind ochii, ca şi cum…

Nu înţelegem ce este cu aceşti ”jidovi”, adică ce treabă aveau evreii aici, care să fie legătura lor cu uriaşii?

Pomeniţi de mitologia română, uriaşii au fost una dintre cele patru specii umanoide de pe Pământ. Prima a fost a căpcăunilor. Ce vor fi fost ăştia, nu se ştie. Poate dinozaurii… După ei apar aceste fiinţe mari, apoi noi, oamenii, iar după noi vor veni blajinii, cea mai mică de înălţime şi mai blândă specie inteligentă.

Ne-am reamintit că ne aflăm lângă comuna Novaci. Legendele spun că Novăceştii erau neam de uriaşi. Ne gândim că s-ar putea să dăm prin apropiere de ”Brazda lui Novac”. Cică un balaur pripăşit prin zonă făcea mult rău oamenilor. A venit însă voinicul Novac s-a luptat cu el şi l-a rănit. Balaurul a fugit, iar pe unde a trecut, a lăsat o dâră în pământ. Aşa a părut Brazda.  Voinicul, adică uriaşul, l-a ajuns din urmă, l-a omorât şi a scăpat oamenii de pacoste.

Sunt mai multe asemenea şanţuri în România, fiecare cu varianta lui, fie Brazda lui Novac, fie Valul lui Troian (sau Iorgovan), fie Valul lui Traian.

În comună, la ora 12,00, puţinii sătenii pe care îi întâlnim pe drum sunt beţi. Îl întrebăm pe unul dacă ştie povestea Brazdei lui Novac – adică cum e asta? ne răspunde el nedumerit. Îi spunem legenda, se luminează oarecum şi ne zice că undeva în sudul localităţii era, prin anii ‘50, o vale plină cu apă. Au venit comuniştii şi au desecat-o, să devină teren arabil. În timpul acţiunii, un tractorist a tăiat cu plugul un şarpe nemaivăzut de mare, acolo, în vale – aşa spune lumea.

Meregem mai departe şi dăm de un, cum să-i zicem, om între două chefuri lângă o bătrână, poate mamă şi fiu, amândoi înfipţi în banca din faţa porţii şi acoperiţi de umbra unui corcoduş. ”Bună ziua, căutăm Brazda lui Novac, ştiţi cumva…”

El, uitându-se cu precauţie, când la noi, când la obiectele din jur: ”Mmm… brazda? Vreţi să cumpăraţi pământurili oamenilor?”

Noi, împăciuitori: ”Nu, e o altfel de brazdă, căutăm locul unde s-a bătut Novac cu acel şarpe uriaş…”

El: ”Mda, poate cumpăraţi pământ de la mine… să beau şi eu o bere…”

Suntem lămuriţi. Ne îndepărtăm. Auzim în spate: ”Domnu şef,… şarpili a murit, să ştiţi… a murit şarpili…”

Da, Brazda lui Novac, adică una din ele, se află în sudul localităţii Novaci din judeţul Giurgiu. Fosta groapă cu apă unde muncitorul comunist, călare pe tractor, a omorât şarpele cel mare. Ne zgâim vreo zece minute, dar ce să facem aici, e o vale pe un câmp… Plecăm spre Tangâru, unde găsim o altă ridicătură de pământ, fostă cetate dacică. La câteva sute de metri, un bătrân îngrijeşte la porumb. “Eheu, măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri făcute de uriaşi”.

Nu putem face legătura dintre fostele cetăţi dacice şi ”jidovi”. Dar ne amintim de situl arheologic ”Jidava” sau ”Jidova” din Argeş. Adică jidovii erau locuitori de ”dave”, nu erau evrei.

(Cu aproximativ 6.000 de ani în urmă în zo­na României se dezvoltase o civilizaţie îna­intată, sedentară, cu o cultură strălucitoa­re. Peste ea au venit populaţii din Est, civilizaţia kurganelor, adică gorganelor. Diferenţa dintre po­pulaţiile autohtone şi cele ale veneticilor indo-europeni era în primul rând de înălţime, esticii fiind mai lungi – lucru atestat arheologic -, răz­boi­nici, buni metalurgi şi constructori de ce­tăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legendele româneşti toate cetăţile străvechi sunt con­stru­ite de uriaşi.

Ei sunt întotdeauna eroi civilizatori, îi învaţă pe oameni ceva util, sau îi scapă de o primejdie. Într-o variantă a Pluguşorului, Troian, celălalt nume al uriaşului, îi învaţă pe oameni agricultura eficientă, îi adună la un loc, îi troieneşte cu unelte perfomante: plug tras de doisprezece boi şi seceri din oţel ”de la Tighina”! Adică din Est. Doar că tehnologia evoluată a produs bogăţie, iar bogăţia s-a dovedit ulterior otrăvitoare pentru comunitate. Aristotel: “Prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari”.
În fine, poate că cel mai frumos mod de a folosi termenul troienire îl găsim la Eminescu, pentru a defini moartea în sensul bun al desfăşurării evenimentelor: ”Cum n-oi mai fi pribeag de-atunci înainte, m-or troieni cu drag aduceri aminte”…)

xxx

Veşti din lumea cealaltă

+

toate liniile erau rotunde. lumea
începea din hârtii, din fabricile ovale

ori din grădinile lui dumnezeu.

iubire! ohoo!

+

câtă dreptate

au lucrurile să existe?

+

suntem

pe pământul duioşiei.
ne-au rămas anii,

unul mie, unul ţie, unul lui.

xxx

Frig

(greaţa. o putere zbârlită peste lanurile cărnii! trecere în

hotarele galbene ale morţii. noaptea, golul s-ar fi împlinit

lin, apa în picături lovindu-se de perete. aşa se vedea colţul

casei în ochiurile de gheaţă; copilul aspru culcat înspre

podiş)

xxx

(La finele deceniului trecut mi-am vizitat bunicul. Era lungit în pat, s-a uitat jumătate trist, jumătate îndârjit şi a spus: gata, până aici a fost!… Emoţionat, am replicat o inepţie: bem o ţuică? Bătrânul s-a ridicat din pat şi cu ochii în flăcări: păi!!!… Am băut! După câteva luni…

Recent, tata m-a apostrofat: ce fel de tricou mi-ai dat? Primisem de ziua mea un tricou personalizat, o glumă, pe care scria, verde pe negru, GOLEA NEMURITORUL. L-am ţinut în dulap un timp, dar ce era să fac cu el, l-am dus la moşie, să-l poarte tata prin curte. El nu a citit literele de pe piept, l-a văzut nou, l-a îmbrăcat şi a ieşit prin sat. A observat că lumea se cam zgâia la el, dar a zis că e de bine, până l-a oprit cineva: “băi, Gheorghe, eşti om bătrân…”).

Continuăm drumul pe Valea Prahovei, avem noroc că e noapte. Doar la intrarea în Sinaia e coloană de câţiva kilometri, dar pe sens opus. A avut loc un accident.

(De la înaintaşii din partea tatălui am primit câteva hectare de pământ, o biblie şi un pistol. Mă uit prin ţeava pistolului şi văd epoca paleolitică dezvoltându-se către mezolitic şi culminând cu neoliticul, uluitoarele statuete de gânditori, Hora de la Frumuşica, spectaculoasa şi rafinata ceramică de Cucuteni, apoi totul se taie, artefactele dacice sunt cenuşii, urâte, epoca medievală e sărăcăcioasă, chircită, cu o cultură creştin-ortodoxă… Oare de ce nu se cântă muzică populară în biserici? Nu om mai fi de un neam cu îngerii?)

Vizită – excursie. Sat. Câmpie. Generaţia de 65 de ani. “Câinele ăla din câmp a mâncat ceva?” “Da, da!” “Păi nu te-am văzut să duci vreun pachet cu tine…” “Eh, i-am curăţat nişte porumb.” “Cum porumb?” “Mi-a spus un vecin; şi câinele lor mănâncă porumb.” Bărbatul stă o clipă să se dumirească: “Cum să-i dai porumb?” Femeia ridică din umeri: “Fi-ţi-ar câinele al dracu’, tu n-auzi că a mâncat porumb? Dacă nu îi plăcea, nu mânca…” “Păi o să te leg şi eu două săptămâni la şira de paie şi, când o să mă întrebe vecinii «de ce mănâncă nevastă-ta paie?», o să le zic: păi, dacă-i place!…”

(Între ziduri, o populaţie timidă, violent de timidă, îşi târşâie picioarele; nu se deplasează între punctul A şi punctul B, ci se fâţâie, trăieşte din improvizaţii, din tunuri, dacă se poate, prima coroană a Regatului României a fost făurită, nu-i aşa, dintr-o ţeavă de tun; justiţie relativă, nu judeca pentru a nu fi judecat, dar o comunitate din care dispare dreptatea este pe cale de disoluţie – aici putem vorbi de înaltă trădare sau de prostie, sau, cum adevărul este întotdeauna la mijloc, de înaltă trădare din prostie – acest popor îşi merită soarta, poate că nu e vorba totuşi despre popor, cu cei ce au fost şi cei ce vor veni, ci doar de un accident legat exclusiv de generaţiile în viaţă, dar viaţa este în esenţă simplă şi până la urmă mă întreb: dacă ei au dreptate?)

xxx

Dobrogea nopţii

dureroasele unde-ale încordării
le-am lăsat pe dig; viril –
răzvrătire cântată în marginea mării
pentru al fricii luminiscent copil.

cavalerii tăriei tăiau mijlocul serii
spre tărâmul îmbătrânit şi umil.
fluturau mâinile în botul cărării
înainte de a intra în ceaţă. subtil

se retrăgeau printre cutii de vinil –
cu umbrele-aprinse, febril –
în nisipuri, beţivii-nnoptării;

strălucitoare lighioane-ale mirării
spre cină, în triunghiul sării,
poposeau în femeile nopţii. tiptil.

xxx

Călătorie

(gara din zimnicea. străluminată sărăcie: există doar două legi, cea a atracției și cea a disoluției universale. mai departe: nimic din ceea ce există nu este necesar în genere, dar orice existență își este necesară. cu toate acestea, unitatea este mai mult decât suma elementelor componente – )

xxx

Vară

nu. istoria e simplă!
mers pe sârmă – cântând;

muzicianul ar fi trebuit să fie-un sfânt
şi alte zile, multicolor sticloase
oase

săpate de tineri arheologi, rădăcini curioase…
în lumina de august

scoase, în plină vacanţă; aşază-te

undeva, n-are importanţă – locul e sfânt şi
plin de speranţă.

xxx

Muntenia

cunoaşterea perfectă, albastră.
o stea. zeul stătea la masă –
mânca!

copacul fusese poluat, nu mai avea
frunze, nu se vedea…
carne –

5+7.
golea.

xxx

Etajul cimitirului de porumbei

etajul la care mor porumbeii
l-am locuit într-una din vieţi –
luptă albastră – troia lovită de aheii
ce pândiseră-n ţărmuri; clipind din parapeţi

nu aveau farduri – neputincioşi plebeii,
lupta se dădea-n iarnă, înfoiaţi, cu priviri de demenţi;
– nu ură, doar părere de rău: sugeraseră adevărul porumbeii
pe când zvâcneau agil, sus, dincolo de pereţi.

rar, câte-un gât se rotea, pe rulmenţi,
ochii opaci erau duşi – de asceţi –
în linişte; înfricoşători ne păreau porumbeii

la etajul în care, dulci, zeii
ne transformau sângele în albe săgeţi; acolo
straniu, păsările bătrâne se aşezau de final –
pe-ai cornişei nămeţi.

xxx

Unu întors pe dos

(1. Săracii se înmulţesc mai repede: ei dau mai multe suflete pentru Rai.

2. Dacă există o competiţie între Rai şi Iad pentru sufletele oamenilor, înseamnă că acestea sunt în număr limitat. Altfel nu se poate explica Instituţia Iertării.

3. De asemenea, dacă cele două principii care îşi dispută sufletele sunt nepieritoare, înseamnă că şi sufletele sunt nepieritoare, căci ceea ce este etern, adică principiul, nu-şi poate dori ceea ce este perisabil, adică ceea ce este de altă natură.

4. Iar dacă Binele şi Răul îşi pot disputa aceeaşi substanţă, sufletul omului, însemană că cele două principii nu sunt totalmente diferite.

5. – ”Unu” este simbolul Nefiinţei, este nimicul total, însingurarea absolută. Fiinţa este unitatea multiplului, adică ”Unu” întors pe dos, sau cealalată faţa a lui ”Unu”; cele două principii sunt, de fapt, fraţi gemelari, – cuprinşi de un al treilea…)

xxx

Cişmigiu

pe când vorbele se înclinau

către obiecte

– mers de

felină. pândit – eu din tine

împuşcat

prin lenjeria fină. doamne!

iubirile agăţate de-un cui, –

de-un clipocit

de lumină.

xxx

CAVALERII DANUBIENI

(țara

este locul unde fratele meu

mă va omorî

întotdeauna)

Balada Miorița. Are peste 2.000 de variante, din Albania în Ucraina și din Maramureș la Salonic – în spațiul locuit cândva de traci. Texte străvechi… întrebare modernă: de ce se lasă omorât ciobanul mioritic, în măsura în care oaia năzdrăvană îl atenționează asupra intenției celorlalți doi păcurari? De ce?

Teza de doctorat a filologului Ștefania Mincu, tipărită în volumul ”Miorița – o hermeneutică ontologică”, arată că textul pe care toți copiii îl învață în școală sub formă de poezie a fost cândva un ritual de inițiere.

Răspunsul din cartea mai sus amintită: nu este vorba despre o crimă, ci despre moarte ritualică.

„Simularea morții este o practică legată de pubertate și pe cea a admiterii – cu drepturi egale – între păstori. Orice ‘neofit’ este ‘străin’ înainte de a suporta rigorile simulacrului de moarte presupus de ritual. Toate textele vorbesc cu prisosință de situația în care unul dintre păstori este ‘mai mic’ sau ‘străin’ și pentru ca el să capete statut de egalitate cu ceilalți, i se înscenează un ritual în aparență violent și obscur, se pune la cale un omor sângeros și secret pe care îl acceptă fără să crâcnească – ca dovadă că îi cunoaște funcția și necesitatea”, explică Ștefania Mincu.

Adică, făptuitorii ritului nu-l ucid nicidecum pe ‘al treilea’, ci doar îl aruncă în ‘săbiile’ sau ‘lăncile’ fricii de moarte cu scop terapeutic de trezire, de ‘renaștere’, de ‘maturizare’.

Un obicei existent și astăzi în zona Brașovului practicat de Bobotează sau în apropierea acestei sărbători, citat în carte, constă în apucarea fără veste pe la spate de către doi inși a unui al treilea și aruncarea acestuia în sus, violent, precum și imediata stropire cu apă, tot prin surprindere. Aruncarea în sus sau ‘aruncarea în suliți’, conform unor variante ale Mioriței, sunt puse de autoare în paralel cu obiceiul dacic pomenit de istoricii antici: erau aruncați în suliți pentru a merge la Zamolxe. Ștefania Mincu presupune că acest obicei nu putea fi decât un simulacru de moarte, un fel de variantă a Mioriței, altfel nu se poate explica dispariția lui în totaliate, deși a fost descris cu atâta acuratețe de Herodot. O altă formă în care s-a păstrat Miorița este cea de descântec, pomenită la ciobanii aromâni.

De ce este nevoie de asemena ritual?

”Din raporturile cu moartea derivă toate celelalte moduri de a fi în lume ale omului”, explică autoarea. Un om scăpat de angosa morții este unul liniștit, împlinit. De asemenea, Miorița conturează o etnie, deoarece texte de acest gen nu se mai întâlnesc la alte popoare din zona noastră. Doar la români și aromâni… Practici cu funcții asemănătoare, dar nu identice, ar putea fi doar cele ale ‘Kanun’-ului albanez.

„O dată cu publicare tuturor variantelor cunoscute – care astăzi depășesc cifra de 2.000 – nu mai putem vorbi de variante, ci cu adevărat de un corpus textual al unei realități extratextuale, care este lumea tradițională mioritică. Mesajul mioritic presupune o existență colectivă nestatalizată, deși foarte uniformă etnologic, pe un vast teritoriu, evident mai mare decât România de astăzi”.


(Cavalerul trac 

trandafirul
roșu. bărbat înghițindu-și calul.
de sângele 


tot. și de carne -)

xxx

Moment 

vezi bine că plec: pe o stradă luminoasă, unde primarii nu poartă pantofi ascuţiţi, unde nu te claxonează niciodată miliardarii grăbiţi; cu trotuare din mărgăritar construite de firme de neofiţi – cu materiale aduse de maşini albe din munţii uimiţi! pe strada aceasta trec îndeobşte/ golaşi, de fulgii de îndoială jumuliţi, de marii viermi ai cosmosului călătoriţi/ frumoşii extratereştri – rotunzi, zglobii, zăpăciţi,…

aici, la nr. 111, voi aştepta să veniţi în casa peste care nu ninge niciodată şi nu are calorifere fierbinţi. să nu vă temeţi, chiar la intrare, un alchimist transformă plumbul în aur, ca să îmbrace – în foiţe galbene, ca de ciocolată – suflete naive şi cuminţi,

xxx

Statuia Kogălniceanu 

când te îmbraci cu hainele obiectelor, cineva 
râde! e o ființă imobiliară, cumva,… nu ai cum s-o surprinzi 
printre etaje! poate la
5! unde este cifra magică a 
adevărului dureros: dumnezeu există!

xxx

Părintele Centralei Cernavodă 

statuie. stradă în vară – expresionistă
întârziere. ministrul, în blocul acoperit de sulfină,
îmi povestea despre marile hoţii. sinistră
documentaţie; ambasada engleză strălucea
de terebentină –

dar eu ce să caut? combinaţie optimistă
de forme, – toate obiectele erau la locul lor de rutină;
amintirile, la fel, pe poziţii!… chiar şi statuia gornistă,
chiar şi iubirea de moşie, cu seminţele-i buzoiene, alcalină…

avea lancea la picior. eram într-o structură divină,
în formaţie de plecare, cu o nouă ghitaristă;
şi pe toate drumurile spre mare era, oarecum,

lumină!

xxx

Piaţa Matache 

toată bunăvoiţa şi anii
acetilenici

lângă piaţa matache. 

oamenii aceia erau deplasaţi
către

roşu. asfaltul învelea pietrele

cubice: noi aveam iubirea.
varul alb tot încerca să spargă

pereţii, dar era acoperit repede
de duhurile prafului. ce

bine!

rond – statuie. noi aveam iubirea;
mărgăritar. mărgăritărel –

xxx

TRAFIC DE INFLUEȚĂ

Rațiunea are un minus de lichiditate!

Inerția este prima formă de manifestare a libertății.

  • Singurul tip de mișcare sinonimă cu nemișcarea este rotația (fericirea este întotdeauna provincială).

Oameni fericiți, înconjurați de lucruri frumoase…

PS

(Despre limba română și alte afectivități)

Dumnezeu este Dumnezeu și nu poate fi altceva decât Dumnezeu!
Dumnezeu există, dar pe mulți o să-i ia Dracu’!

xxx

+

doamna şi câinele.
îi văd trecând înspre seară. umbra ei peste
umbra lui, ca şi cum, din joacă,

îl omoară.
nu. poate dintr-un felinar, o rază de frig
coboară –

Sorin Golea

Author Sorin Golea

Sorin Golea este poet și jurnalist.

More posts by Sorin Golea

Leave a Reply