La Revoluție. 21 Decembrie 1989. Pe treptele de la Teatrul Național. Treptele libertății mele. 

Nu mai țin minte nici cum eram îmbracat, nici pantofii pe care îi purtam în picioare la Revoluție. Îmi amintesc paltonul maro cu inserții mici negre și pe care îl aveam din liceu. Abia împlinisem 25 de ani… Eram mic,  un fir de praf în mulțimea de pe treptele din fața Teatrului Național. Era seară și frig.

Nu știam foarte bine cine sunt.

Aveam douăzeci și cinci de ani, fusesem tipograf (linotipist de limba maghiară), apoi corector la România Liberă, iar de câteva săptămâni devenisem tehnoredactor. Eram sărac și cuminte, aduceam toți banii acasă, nu fumam, nu beam alcool. Făceam mult sport atunci, aveam pe mână sala de judo de la Casa Scânteii. Jucam în piese teatru de amatori, citeam ce-mi pica în mână. Văzusem toate spectacolele de pe scenele bucureștene. 

Atunci, la Revoluție, pe 21 decembrie 1989, am simțit pentru prima dată forța mulțimii.

Valuri de energie străbăteau Piața Universității. Urlam din toți rărunchii. Eram conectat cu oamenii aceia pe care nu îi cunoșteam, dar de care mă simțeam foarte aproape. Iar mulțimi continuau să vină și puterea noastră devenea tot mai mare.

M-a uimit unisonul corului imens din Piață. Erau momente de zumzete amestecate și frânturi de propoziții despre Timișoara și despre ce fusese la miting și despre morții de la Sala Dalles și despre grupurile care tot veneau, apoi, brusc, toate vocile se amplificau în strigăte de protest.

Deodată, din dreapta mea, pe carosabilul inundat de oameni, au țâșnit în viteză mai multe mașini de pompieri.

Am avut senzația că i-au strivit sub roți pe cei care nu au apucat să se dea la o parte. Ne-am îngrozit, iar urletul nostru s-a lungit în vaiet. Apoi, ne-am mâniat și am urlat și mai tare. Mașinile au dispărut spre Piața Unirii. Într-o secundă, strada s-a inundat la loc.

Eram în București de câțiva ani. Plecasem de acasă după liceu.

 

Fusesem, mai întâi, muncitor necalificat la depozitul de cărți al Casei Scânteii. Apoi plecasem în armată. O lungă lecție de umilință cu aspecte grotești… Am fost apoi învățător, muncitor la fabrica de lapte, antrenor și sportiv. Aveam chitară, aveam o bicicletă roșie, Tohan, și un foxterrier bezmetic, care aducea uneori cârtițe acasă și munceam două ore să îl curăț de pământ…

În noaptea aceea, pe 21 Decembrie 1989, am început să fumez.

Am cerut țigări, toți erau fericiți să dăruiască ceva, orice. Am fumat Carpați fără filtru, Amiral, Snagov. Mă durea gâtul de atâta strigat.

După armată, pentru că vorbeam maghiară, am putut să mă angajez din nou la Casa Scânteii. Capitala era un oraș închis, nu găseai de lucru fără buletin de București decât cu dispensă că e nevoie de tine și nu se găsesc alți specialiști. Așa am ajuns linotipist de limba maghiara. Lucram în trei schimburi, între cuptoare pline cu plumb topit. Primeam în fiecare zi un litru de lapte pentru că munceam în mediu toxic. Cel mai greu era în schimbul de noapte, pentru că terminam programul la patru dimineața (o tură avea doar șapte ore din cauza toxicității), iar tramvaiele porneau doar la ora cinci. 

Am plecat din Piață, am luat-o spre Sala Palatului, apoi la dreapta, spre Romană. Aici am văzut milițieni și soldați cu scuturi.

M-am intersectat cu Tora Vasilescu și am văzut-o și pe Leopoldina Bălănuță. Parcă l-am văzut și pe Șerban Ionescu, dar nu mai sunt sigur. Îi știam pe actori de pe scenă, mi s-a părut curios să îi văd de aproape în noaptea aceea. De la Romană, străzile și străduțele către clădirea de azi a Guvernului erau blocate de oamenii cu scuturi.

Într-o noapte de 1 Mai, Casa Scânteii era aproape închisă, erau câteva zile libere, dar eu eram de serviciu, la paza combinatului poligrafic. Lucrau doar cei de la ziarul Scânteia. Stăteam pe un scaun, îmbrăcat în uniforma Gărzilor Patriotice și citeam un roman polițist. A trecut de câteva ori pe lângă mine șeful corecturii de la Scânteia, nea Stelică. La un moment dat, s-a oprit, m-a întrebat ce citesc, apoi m-a privit dezamăgit – ce naiba citești porcăria asta!… I-am spus că dacă vrea, pot să îi recit un sonet din Shakespeare. Nu m-a crezut. După ce am recitat, am vorbit despre cărți, scriitori, poeți și m-a întrebat dacă nu vreau să ies din plumb și să fiu corector.

Trei luni, am lucrat în două locuri – la linotip și la corectură.

Era cea mai aspră corectură din presă, era ziarul partidului și nu aveai voie să greșești. Trebuia să fii atent chiar și la grosimea titlurilor din pagina a doua, să nu fie prea mari, să nu străbată negrul subțirimea foii de ziar și să apară urme pe fața lui Ceaușescu, a cărui fotografie era întotdeauna pe prima pagină. Nu eram plătit pentru asta, dar speram să mă angajeze. Nu m-au angajat la Scânteia pentru că nu eram membru de partid. Dar erau două locuri la România liberă, și ne-a Stelică m-a ajutat să ajung acolo. După încă două luni de voluntariat, corectam mica publicitate. Se poate spune că progresasem…

M-am întors în Piață. Se vorbea de o baricadă, dar nu am reușit să o văd sau să mă apropii, nu era loc. Am luat-o pe jos, spre Unirii. Unii plecau, alții se îndreptau spre piață. Era Revoluție.

Taică-meu se certase cu șeful propagandei de partid, unul, Gabrea, într-o plenară. Tovarășul îi reproșase indisciplina, că întârzie dimineața la birou. Tata spusese scurt – când ai să ajungi dumneata să scrii cărți, vei putea să îmi ceri socoteală. Te salut, plenară, a mai spus tata și a ieșit. În două săptămâni ai mei au fost mutați disciplinar din Sfântu Gheorghe la Întorsura Buzăului. Mama a făcut o vreme naveta, apoi au transferat-o la biblioteca din oraș. Soră-mea s-a transferat la liceul din Întorsura, iar tata a devenit muncitor necalificat la Fabrica de Cabine de Tractor. Un director cumsecade l-a scos din producție și l-a pus să se ocupe de stația de amplificare a fabricii, prin care muncitorii ascultau cântece patriotice. Să se reabiliteze…

Nu uram pe nimeni. Nu știam cum poate fi lumea altfel decât era, nu-mi imaginam vreodată că voi vedea Parisul sau că voi avea mașină.

Simțeam sufocarea, dar credeam că face parte din cursul vieții mele. În noaptea aceea, la Revoluție, fumând și urlând, am respirat pentru prima dată liber.

Prin septembrie 1989, am fost avansat tehnoredactor. Salariul – de mizerie – era acum puțin mai mare. Tehnoredactorul are grijă ca rândurile de plumb culese la linotip (culegator mecanic scrie pe cartea mea de muncă), cele mai groase, pentru titluri și plăcile fotografiilor să fie corect așezate în pagină. Trebuia să supraveghez și corecturile. Era o responsabilitate mai mare. Condiția a fost însă să mai stau și la corectură, așa că iar lucram în două locuri pentru o singură leafă.

La Revoluție, după 21 Decembrie, am păzit Casa Scânteii cu arma în mână.

Toată noaptea am ascultat Radio Europa Liberă (mai târziu, am fost corespondent de război al acestui prestigios post de radio în Bosnia-Herzegovina, unde am stat opt luni). A doua zi, am văzut la televizor fuga cu elicopterul. Nu mai eram ființe moarte, eram oameni vii și liberi. Pe 23, m-am dus la ziar. Am primit o armă și o uniformă de gărzi patriotice și am păzit Casa Scânteii de teroriști. Un pluton de militari ne-a însoțit prin subsolurile clădirii. Se trăgea la Televiziune, se trăgea în oraș, dar aici era liniște.

I-am cunoscut pe Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu și Anton Uncu.

Mihai Creangă a devenit mentorul meu. Dar primul care a publicat un text scris de mine a fost nea Tony Uncu. Și am început să scriu. Am mai scris despre aceste momente în România liberă. Și împreună cu echipa excepțională a ziarului de atunci, am înțeles și am apărat cea mai importantă condiție de a fi a omului – libertatea. Și am căutat necontenit adevărul.

Pentru mine, atunci, a fost Revoluție. Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, generalul Vasile Ionel, generalul Marin Pancea, amiralul Emil ”Cico Dumitrescu” și toți ceilalți  ”emanați” erau niște necunoscuți. Mai târziu am aflat cum s-a furat Revoluția. (va urma)

 

 

Foto: irrd.ro

Lasa un răspuns