E simplu: pandemia ne-a arătat așa cum suntem! Fără menajamente, fără mănuși. Incapabili să deosebim un om sănătos de unul bolnav. Chiar așa: un om care este infectat cu virusul, dar nu are simptome, este un om bolnav? Cum poate afla, dacă nu se testează, că e bolnav? Complicat, nu-i așa? Poate că am merita răspunsuri articulate, dar cei care ar trebui să răspundă nu o fac. Eu cred că sunt oameni care pot da niște răspunsuri. Dar nu o fac. De ce? Poate pentru că sunt alți oameni care consideră că nu este oportun să știm adevărul…

Nu, nu e vorba despre vreo teorie a conspirației. Pandemia este o sursă de oportunități pentru cei care conduc statele.

Am mai scris asta. Guvernele se îndrăgostesc de-a dreptul de „câmpul de bătălie” produs de pandemia asta. Îl apreciază pentru că el, câmpul, ca și războiul în sine, se configurează de la centru. Pentru că cetățenii devin soldați. Au obligații nenumărate și drepturi limitate. Și nu mă refer la obligația de a purta mască de protecție. Utilitatea acesteia este frecvent pusă la îndoială, dar ca simbol, valoarea ei pentru orice putere este uriașă.

Pandemia a produs metode noi de guvernare.

Vorbim azi despre bioputere și biopolitică. Michel Foucault (mai demult) sau Giorgio Agamben (acum) au scris despre aceste concepte. Găsiți un text foarte interesant semnat de Nicolae Sfetcu, fizician și filozof, aici. Aceste cuvinte nu au nevoie de traducere. În numele salvării de pandemia cea rea, guvernele introduc restricții. Produc stări de urgență sau de alertă una după alta. Forme de guvernare care permit  controlul total al societății. În numele unui „bine” general, politicienii guvernează prin metode care invalidează libertatea. Și democrația. Pas cu pas, starea de alertă devine normală în comparație cu starea de urgență.

Tragic nu este faptul că guvernele lucrează cu drag de dictatură. Tragic este că ne obișnuim.

Da, pot fi stupide sloganurile celor care protestează pe străzile lumii. Dar demonstrațiile sunt un reflex de apărare a libertății. Știu, e aberant să strigi „Jos pandemia”! Dar nu calitatea culturală a discursului contează aici. Contează reflexul. Reflexul de apărare a unei libertăți grav încălcate.

Cei care protestează sunt relativ puțini față de ce demonstrații de protest a văzut România. Iar cantitatea de ură și de „adevăr” vărsată în capul lor de „oamenii raționali” este uriașă. Paradoxal, și unii, și ceilalți au doza lor de dreptate. Primii, protestatarii, s-au săturat de lipsa libertății. Ceilalți, raționalii, cred că restricțiile sunt provizorii. Ei spun că dacă sunt respectate, pandemia va deveni o amintire. Că ne întoarcem la normalitatea de dinainte. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate.

După orice anomalie devenită normă, revenirea este extrem de grea.

Anii petrecuți de români sub comunism au fost crânceni. Elitele ucise sau în pușcării, leprele fără școală, dar membre de partid – beneficiarele unor avantaje incredibile. Au fost zeci de ani în care societatea românească a funcționat anormal. Vi se pare că ne-am vindecat în 30 de ani?

Va fi greu și după pandemie. Va dura. Frica – fie că e frica de boală, fie că e frica de pedeapsă – modifică profund comportamentul oricui. Dacă vom scăpa doar cu transformarea spălării mâinilor în reflex, va fi bine. Dar dacă vom sta la pândă zi și noapte cu spaimele treze, va fi rău. Pânda îndelungată obosește. Creează dezechilibre interioare fiecăruia. Devenim vulnerabili.

Pandemia poate evolua și politic. Ce instrument de guvernare mai bun pot găsi iubitorii de putere?

Puterea iubește vulnerabilitatea. Cu cât cetățenii sunt mai slabi, cu atât guvernele sunt mai puternice. Iar primul reflex al oricărui guvern este să își consolideze puterea. Oamenii politici care înțeleg (sau, chiar dacă nu înțeleg, simt acest lucru) forțează nota guvernării în cheie de pericol. Cetățenii se supun, iar alunecarea spre subminarea libertății devine foarte ușoară. În momentul în care guvernarea pare să scape lucrurile de sub control, se pune pe tapet frica. Pericolul. Pandemia, în situația noastră.

Cel mai rău lucru este că nimeni nu plătește pentru erori, gafe, hoție sau prostie. Sentimentul de nedreptate acutizează dezechilibrele interioare ale oricui. Iar lipsa de speranță duce la alienare. Și supunere, așa cum visează toate guvernele. Și cei care le controlează. Dar asta e altă poveste…

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply