Înainte de a ajunge la Sancho… Petru Creția spunea că bunăstarea unei comunități e dată de o anume proporție a oamenilor cinstiți din acea comunitate. Dar depinde și de câți oameni echilibrați trăiesc în respectiva comunitate. Petru Creția nu a apucat vremurile de acum, dar le-a intuit cumva iminența.
Suntem pe cont propriu, e clar! Spitalele se aglomerează, școlile se închid, dar nu și after-school-urile, totul se întâmplă online sau nu se mai întâmplă. Online, cine are internet. Cine are, să-i trăiască! Bulele de Facebook sunt încrâncenate, stau cu boturile deschise ca niște crocodili în fața prăzii. Suntem împreună, dar suntem separați bine. Suntem pe cont propriu!…
La comunicare se pricepe oricine. Ca la fotbal. Așa cum toți „scuipătorii de semințe” știu fotbal, toți „oamenii politici” știu comunicare. Sau presă. Mai toate domeniile sunt invadate de potlogari, mincinoși, neterminați și, mai ales, nepricepuți.
Statul e în continuare slab. Slab, așa cum a fost în epoca marilor privatizări și în perioada aderării la UE. La fel de slab ca în timpul bătăliilor cu mineri sfârșite cu „pacea de la Cozia”. Iar acum, în pandemie, slăbiciunea statului român (când spun stat, mă refer la autoritate) se vede foarte clar.
A fost odată un om care, ca toți oamenii, avea un înger. Dar, spre deosebire de ceilalți oameni, el putea să îl vadă. Nimeni nu își putea vedea îngerul, dar omul nostru avea acest dar. Probabil se născuse cu el, cu darul, sau poate îl dobândise când era copil mic. Nu se știe până în ziua de azi cum, prin ce minune, își putea vedea îngerul și multă vreme nimeni nu l-a crezut. Însă dovezile s-au arătat mai târziu și au fost foarte puternice.
Când intri în cimitirul ortodox din Sfântu Gheorghe, vezi mormintele celor mai importanți oameni din oraș. Preoți, medici, profesori. Stâlpi ai comunității, cum ar veni. Un prieten doctor are mormântul undeva în vale, mai jos de biserică. Am fost acolo acum câteva zile și am văzut că a mai apărut unul. Nou-nouț, cu folia încă înfășurată pe cruce.
O să indic numele acestui om la sfârșit. Dar nu-l spun. Nu-l cunosc, îl știu din ce scrie el prin diverse publicații de pe internet și din ce scrie pe Facebook. Pe Facebook suntem prieteni, dar chestiunea prieteniei aici e ciudată… Prin urmare, nu-l cunosc pe acest om, dar aș pleca cu el la război.
Adică, despre foarte mulți dintre noi. Știm, chiar dacă nu avem studii. Chiar dacă nu am citit nimic altceva decât postări pe Facebook. Când am ajuns în București, un prieten ardelean mai în vârstă mi-a spus să fiu atent la una din expresiile favorite ale locuitorilor capitalei: „dacă-ți spun eu?!…” Un argument suprem care nu putea fi combătut nicicum. Argumentul celor care nu se pricep la nimic, dar atacă decisiv orice domeniu.
Datele asta arată, că ne întoarcem la starea de urgență. Parcă am trăi într-un film prost. Un fel de „Pandemia se întoarce”. Un amestec de prostie, nesimțire, politicianism și proastă guvernare ne copleșește și deschide larg drumul virusului cu nume de bere mexicană. Parcă nu merităm nimic altceva decât o perpetuă stare de urgență. Sau, mai știi, poate doar asta merităm…
Contrast: polițistul cu genunchiul pe gâtul lui George Floyd și echipajul american care tot pe-atunci ajungea pe stația spațială. Tot contrast: trabucul ministrului de externe și vechitura de telefon a copilului de la țară prin care trebuie să participe la orele de școală online. Și încă un contrast: clanurile de grobieni tatuați cu burțile mari pe-afară și polițiștii care au ars într-o mașină puțin mai performantă decât un lighean. Cam așa arată lumea, nu credeți? O sumă de contraste izbitoare în caruselul fiecărei zile.
Discutii