Ipocrizia e sinonimă fățărniciei. E mai mult decât o minciună, este o formă a trăirii în minciună. Izolată, ipocrizia poate stârni zâmbete sau poate provoca reproșuri. Publică, ipocrizia ar fi normal să provoace indignare. Ar fi normal, spun eu. Mersul lumii însă mă contrazice.
Protestele magistraților (nu ale tuturor, dar atunci când unii protestează, susțin că o fac în numele tuturor) fac valuri în presă și tulbură mediul online. Pricepuți sau nepricepuți, oamenii se înfurie și aruncă în dreapta și în stânga cu prețioase judecăți de valoare.
Românii sunt grav bolnavi. Suferințele specifice țipă prin reclamele transmise la televizor. De la diaree, la ciuperca unghiilor, de la prostata inflamată, la constipație. Bolile invadează micul ecran, iar leacurile acționează miraculos, în doar treizeci de secunde.
Există o legătură indisolubilă între spital și vârsta pe care o ai. Dacă ai uitat-o, o găsești în buletin. Carte de identitate, nu buletin, dar tot aia e!… Acolo, în bucățica aia de plastic scrie adevărul despre tine. Pe scurt, nu ca la mașini, în talon, sau ca pe orice alt lucru cumpărat și prevăzut cu certificat de garanție.
Am citit cu interes scrisoarea dlui avocat Adrian Iordache, fondator al partidului +PLUS, prin care își anunță demisia din partid și își explică gestul. Scrisoarea este a unui om inteligent, educat, cu un CV impecabil. Argumentele domniei-sale privind campania denigratoare la adresa dlui Dacian Cioloș par convingătoare.
Am luat teancul de caiete de pe măsuța din bucătărie și l-am mutat, nici eu nu știu de ce, pe birou. Nu am ce să mai fac cu ele, dar nici nu-mi vine să le arunc. Sunt zece, de diverse forme și grosimi. Câteva le am de la mama, că ea e strângătoare și are plicuri și hârtii de acum 30 de ani. Am cumpărat și eu vreo două, de la Mega. 2 lei un caiet dictando, nici nu mai știam prețul. Au o copertă atât de subțire!
Îmi pare tot mai adesea că libertatea de exprimare seamănă cu rujul strident de pe buzele damelor de companie. Toată lumea are dreptul să se exprime, și chiar o face! Oricine poate spune orice! Libertatea de exprimare s-a golit de conținut, iar sudalma a devenit o formă de manifestare democratică.
Lumea nu-și mai încape în piele de bucurie! Cetățenii care o compun au ajuns la un nivel de cunoaștere impresionant. Pe vremuri, lumea se pricepea doar la fotbal. Azi, lumea știe politică, medicină, inginerie, construcții, energie, poezie și religie. Știe geopolitică și IT și știe tot despre dezvoltarea personală sau serviciile secrete. Gata, nu mai e nimic de știut!
Motto: „Chiar leul lasă din fălci pe cel care se roagă”. (Sorin Golea) Șapte inși stăteam strânși pe scaune, era cam frig. În toată încăperea intră câteva sute de persoane, deci eram foarte puțini. Răzleți, aș spune. Picturile de pe pereți te fixează fie cu sobrietate, fie cu blândețe. Așteptam. Am stat așa cam șapte minute, în liniște, până a venit preotul. Slujba de seară, 31 decembrie 2018. Timpul cel bun.
Divorțul este ultima parte a cărții noastre. Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi – un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. Divorțul încheie povestea unei prăbușiri: o lume a fost ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.
Discutii