A fost odată un om care, ca toți oamenii, avea un înger. Dar, spre deosebire de ceilalți oameni, el putea să îl vadă. Nimeni nu își putea vedea îngerul, dar omul nostru avea acest dar. Probabil se născuse cu el, cu darul, sau poate îl dobândise când era copil mic. Nu se știe până în ziua de azi cum, prin ce minune, își putea vedea îngerul și multă vreme nimeni nu l-a crezut. Însă dovezile s-au arătat mai târziu și au fost foarte puternice.

Îngerul nu vorbea, dar se bucura la fiecare încântare a copilului.

Copilul se arăta încântat de tot și de toate. Și de soare, și de ploaie, și de plăcintele făcute de mamă, și de plimbatul pe umerii tatălui. Îngerul era numai zâmbet. Mic, poate cât o bufniță, străveziu și cu aripi albe, petrecea ziua când pe un umăr al copilului, când pe celălalt. Iar noaptea îl veghea din colțul de sus al camerei, unde stătea foarte comod, așa cum numai îngerii știu să se așeze, în contradicție cu toate legile fizicii.

Întotdeauna, sfârșitul are un început.

Sfârșitul a început când omul era adolescent și a încercat să vadă ce se întâmplă dacă legi o cutie de conserve de coada unui pisoi. Îngerul s-a schimonosit de parcă îl durea pe el. Pentru că îl cam plictisea zâmbetul etern al îngerului, tânărul a încercat și alte lucruri care să-l supere pe înger. Mai întâi, a încercat lucruri mici. A spart intenționat geamul unui vecin, a bătut un coleg la școală, a chiulit și s-a apucat de fumat. Îngerul era tot mai trist și mai nedumerit, dar tocmai acest lucru îl determina pe tânărul nostru, apoi pe adultul nostru să îl necăjească.

În privirea îngerului a apărut în timp o undă mare de îngrijorare. Dacă omul va continua așa?

Omul nu se mai putea opri, îi plăcea tot mai mult să-și vadă îngerul disperat. Și, deși a citit câteva chestii despre îngeri, a făcut tot ce se putea ca să îi facă rău. Nu vreți să știți până unde s-a dus răul acesta. Dar îngerul a slăbit, a devenit tot mai străveziu, iar aripile sale erau tot mai zdrențuite. Până când, într-o zi, omul nu și-a mai văzut îngerul, iar darul său de a vedea a dispărut așa cum dispare apa printre degete.

Fără îngerul său în fața ochilor, omul se simțea destul de stingher.

Ani de zile fuseseră companioni. Dar era prea târziu să îl aducă înapoi. Îngerul plecase – îngerii nu mor! -, era probabil la vreun sanatoriu al lumii străvezii și curate din care venise. Așa se gândea omul, matur acum și, după câțiva ani de nedumerire, și-a reluat toate obiceiurile care îl goniseră pe înger. Oricum, nu mai era lângă el ca să vadă ce se întâmplă pe lumea asta, își spunea el.

Pe măsură ce trecea timpul, pe pereții casei apăreau mici pete de sânge.

La început, nu le-a văzut. Apoi le-a ignorat, s-a gândit că era o urmă de le vreun țânțar pe care îl strivise de perete la beție. Petele de sânge se înmulțeau însă necontenit. Omul a chemat niște prieteni, dar ei nu le-au văzut, pentru că ei nu avuseseră darul de a vedea îngeri. Nu au văzut nici micii fulgi albi pe care omul îi descoperea în fiecare dimineață în jurul său.

Descumpănit și bolnav, omul a ajuns la spital.

A ajuns bolnav între viață și moarte. Medicii l-au salvat cu mare greutate. Omul era deja bătrân, singur, iar pereții casei lui era vopsiți în sânge de înger. Fulgi ningeau noapte de noapte în garsoniera prăpădită și murdară a omului care se străduise să-și distrugă îngerul. În ultima lui noapte, pe patul de spital, l-a văzut încă o dată. Îngerul era chircit la picioarele lui, în pat, palid și trist și cu aripile zdrențuite. Omul s-a ridicat să-l atingă, dar îngerul închise ochii de frică.

L-au găsit dimineață mort, răsucit în pat și cu mâna întinsă, ciudat, spre picioare. Femeia de serviciu care a curățat salonul după ce cadavrul a fost dus la morgă povestea, intrigată, că a adunat câțiva fulgi din pat, dar perna de spital nu avea fulgi, iar când a spălat pe jos i s-a părut că vede urme de copite în jurul patului. Inexplicabil, oftă ea, scuipându-și în sân…

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply