Oedip. Cu Oedip a început festivalul George Enescu. O fi bine, o fi rău, vom vedea. Nu e cazul sa ne pronunțăm acum pentru că din experiment în experiment mergem mai departe. Direcția în care mergem e o problemă reală, dar ne vom dumiri altădată.

Cuvântul ce descrie cel mai bine această versiune a capodoperei Oedip a lui George Enescu ar fi austeritate.

Austeritatea lucrului făcut strict pentru drum ( era să scriu pe vapor, dar nu e cazul, chiar dacă e vorba de filarmonica londoneză). Fără decor, fără costume, fără lumini, fără o minimală teatralitate. Teatralitatea a înlocuităpe alocuri cu nefericite jocuri de imagini, proiectate în spatele corului. Nu am nimic împotriva ideii in sine. „Experimentul” Oedip mi-a amintit de audițiile muzicale din studenție. Dar asta nu e de bine, apropos de direcția deplasării noastre!

În acest Oedip s-a abuzat de imagine.

Așa cum de multe ori în film se abuzează de muzică. În cinema au rămas puține capodopere ce dau pe-afară de prea multă muzică. Mai multe sunt acelea în care muzica este dozată parcimonios. Antonioni e numele ce îmi vine totdeauna în minte când e vorba de o coloană sonoră perfectă, minimalistă. Sincretism nu înseamnă, totuși, călcat pe bătături și locuri comune.

Care sunt bătăturile (și ale cui sunt ele)?

Numesc „bătături” ideile celor de modă veche (dar nu doar ale lor!), potrivit cărora unele lucruri trebuie făcute doar într-un anume fel, nu altfel. Dl Ioan Holender, cel ce a condus artistic și inginerește ultimele zece ediții ale festivalului, deplângea încă din 2015 acest Oedip. Pe alocuri, îi dau dreptate. De ce? Pentru că, fără acel minim respect în interpretarea oricărei opere, în sensul conformării la un set minimal de cerințe, ajungem inevitabil în zona locurilor comune. Iar cel mai comun loc în acest caz Oedip este întoarcerea la trei clișee: statui, coloane, capiteluri. Pe scenă aveam drama supremă a unui om, pe ecran aveam animație digitală. Impecabilă, dar rece.

Această ecranizare animată a lui Oedip a suferit de o paradoxală lipsa tensiune între ce vezi și ce auzi.

De pe scenă ascultam un oratoriu, pe când spatele scenei ne fura permanent privirea. Și ne fura, implicit, atenția. Ca să nu mai pendulez între cele două lumi, m-am concentrat doar pe ce am auzit. Am urmărit doar ce se întâmplă pe scenă, nu și pe ecran. Corul, poziționat corect, m-a ajutat să nu-mi mai ridic privirea de la scenă. Iar ce am auzit nu a fost deloc rău! Aici nu mai sunt de acord cu d-l Holender.

Pe de altă parte festivalul abia a început, iar diversitatea spectacolelor și evenimentelor ne dau suficiente motive să fim optimiști. Totuși, fiind vorba de concertul inaugural, ce dă cumva tonusul întregului festival, mi s-a făcut dor de Carmina Burana de acum doi ani. Ayunci, Kristjan Järvi, la pupitrul orchestrei române de tineret, a dirijat pur și simplu o explozie perfect controlată de bucurie. Sunt deja curios cu ce ochi voi vedea acest Oedip peste doi ani, la următorul festival.

Vom trăi și vom vedea dacă Ioan Holender a avut sau nu a avut dreptate în ceea ce privește calitatea festivalului. După concertul inaugural, scorul e nul. După ce s-a întâmplat în fața Ateneului, se pare că nu. Una din caracteristicile post-modernismului, în orice fel de artă, este tendința de a împinge lucrurile spre limita kitsch-ului. Un joc periculos pentru că riști să crești toleranța la kitsch a celor cu educație artistică precară. O vreme mă jucam cu ideea că stând printre fumători și fumând din când, exercițiul nu dăunează rău sănătății. Dar se pare că da.

Foto: commons.wikimedia.org/Tablou George Enescu de la muzeul cu același nume din Dorohoi

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasa un răspuns