Oasele din Lunca Prutului sunt românești. Sunt oasele unor români din nordul Bucovinei, teritoriu aflat  sub stăpânire ucraineană. A fost sub stăpânire sovietică, iar după destrămarea URSS, nordul Bucovinei și Ținutul Herței au rămas în Ucraina. Oasele sunt însă românești…

În noapte de 7 spre 8 februarie 1941, românii din satele de deasupra graniței de azi a României au vrut să vină acasă. Autoritățile anunțaseră că toți cei care nu erau ruși puteau părăsi acel teritoriu. Polonezi, evrei, orice ar fi fost. Inclusiv românii.

În urma pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței au fost anexate de către URSS în 28 iunie 1940.

„Îndată după anexare, regimul comunist a declanșat represiunea, din dorința de epurare etnică și de înlăturare a valorilor societății românești, în primul rând a credinței și a iubirii de neam. Numeroși români, mai ales din nordul Bucovinei și ținutul Herței, au început să fugă peste graniță, în România. Mulți dintre ei, căutând să trăiască în patria mamă, au căzut secerați de gloanțele grănicerilor sovietici”, scria Doxologia în 2016.

Așa că românii au pornit cu preoții și praporii de la biserică în frunte.

Numai că în Lunca Prutului îi așteptau mitralierele sovietice. Zăpada s-a înroșit de sânge. Cei mai mulți au fost uciși. Sute. Nu se știe cu exactitate câți, pentru că statul român nu s-a învrednicit să numere oasele acestor martiri.

O mărturie despre românii din satul Mahala.

„Pe unii i-au găsit îmbrățișați, căci pornise tinere perechi îndrăgostite, miri și mirese ce visau să-și trăiască viața până la adânci bătrânețe împreună. Mai mult de o sută de consăteni, os din osul lor, sânge din sângele lor, odihnesc pe Aleea Martirilor, amintindu-le generațiilor de ieri și de astăzi de suferințe, de tributul plătit pentru a avea dreptul să se roage, să simtă și să vorbească românește.” ((Maria Toacă))

Soldații sovietici au aruncat trupurile în câteva gropi comune. Pe unele, le-a spălat Prutul când s-a umflat și a luat oasele românilor cu el. Țăranii din Mahala și-au adus acasă morții și i-au îngropat în cimitir.

„Ca martori ai genocidului neamului românesc din Bucovina stau crucile albe în cimitirul satului, împodobite cu panglici tricolore și buchețele de flori roșii, galbene, albastre. Sunt crucile de la mormintele fetelor și flăcăilor porniți să treacă Prutul în noaptea de 7 spre 8 februarie 1941. În vara aceluiași an, măhălenii și-au adus martirii acasă, să-și doarmă liniștit somnul lângă neamul lor. I-au dezgropat din o groapă comună, pe care n-o luase apele învolburate ale Prutului și i-au adus la vatra străbună pe cei recunoscuți după hainele cu care ieșise din casă – cojoace, sumane, pieptărașe.” (Aceeași mărturie)

Oasele acelea n-au fost niciodată prețuite de statul român modern și liber.

Am mai scris despre acest subiect. Chiar am făcut cândva un film documentar acolo. Am întâlnit un supraviețuitor, era copil atunci, a fugit în pădure. Ridicase o cruce mare de lemn lângă Prut și la fiecare comemorare, făcea acolo o pomană cu puțină slănină, pâine și rachiu.

Miliția ucraineană a arestat toată echipa de filmare.

Dar nu a avut echipament să vizioneze ce am filmat și ne-a eliberat după o jumătate de zi. Filmul a fost difuzat de TVR și premiat de APTR. Dar istoria acelor locuri și oasele și amintirile celor care mai trăiesc nu interesează statul român. Oficialii noștri n-au avut și nu au timp de Cernăuți sau nordul Bucovinei.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Sursa foto: doxologia.ro
Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply