Faptul că locuim într-o țară e destul de limpede pentru toți românii. E drept, e o țară ruptă. Dar noi conviețuim liniștiți cu Stalinii și Hitlerii de aici sau de aiurea, de ieri și de azi. Așa cum ne-am obișnuit demult cu răul și cu fratele lui mai pervers, nefirescul.

Așa că avem o țară și locuim în ea cu aplombul stăpânului absolut. Stăpânim pământurile darnice, codrii de aramă sau marea albastră.

„Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni!”, și piepturile se umflă de atâta țară care ne pătrunde. Iar pentru ca patriotismul să fie perfect, aclamăm naționala de fotbal și îi declarăm dragoste veșnică Simonei Halep.

Îmi povestea un domn în vârstă despre un dialog dintre ministrul de externe comunist, Ștefan Andrei, și un cunoscut de-al său. Acesta l-a întrebat pe Ștefan Andrei ce facultate îi recomandă nepotului său. Ministrul a răspuns fără echivoc: să meargă la ASE. În țară s-a construit tot ce se putea construi – fabrici, uzine, infrastructură. România va intra în epoca creșterii calitative, i-a spus ministrul. Bine că nu a mai apucat țara și această epocă!

Trecerea la „creșterea calitativă” a făcut loc libertății.

În locul „tovarășului” și a „tovarășei”, vocabularul a regăsit cu bucurie cuvintele „domn” și doamnă”. În țară, ca printr-un miracol, poporul a virat-o spre democrație. „Tovarășa” Florica de la etajul al patrulea a devenit „doamna” Florica de la același etaj. Ciorba a căpătat consistență. Au apărut pungile cu semințe gata prăjite, iar țesătoria unde lucra tanti Florica a dat faliment. Chiar a fost tăiată bucăți în cele din urmă. Tanti Florica a rămas tot cu opt clase, tot „chilurg” îi spunea chirurgului, tot „e multe” spune când încearcă pluralul. Carnetul de partid l-a ținut ascuns, că nu se știe niciodată. L-a găsit nepotul și și-a făcut din el o legitimație de polițist american, așa cum aveau „ăia” la televizor.

Nepotul a crescut. A trecut pe sub bacalaureat prima dată. Apoi a dat „ceva” directorului unui liceu tehnologic și a luat bac-ul și a intrat și la o „privată”. A absolvit, dar tot șofer a rămas, chiar dacă „e mulți șoferi” în țară.

„N-a avut noroc să meargă și el la școala de securitate. Domnu’ Gogu de la trei așa l-a aranjat pe fiu-său”. Așa explică Florica vecinelor de la țară.

Ea acum stă la țară, într-o coșmelie de chirpici. A lăsat apartamentul nepotului, ca să aibă și ăla micu’ pe ce pune mâna. „Pe vremea mea, se „dădea” case la toți”. Are găini, Florica, are grădină și toată ulița o știe ca „doamna” Florica de la București.

Nepotul are acum un BMW seria 3, vechi, dar „capabil, frate!” Nu e om rău. Mai vine și pe la bunică-sa, îi mai aduce câte ceva și umple portbagajul bolidului cu roșii și castraveți. „Doamna” Florica îl privește cu mândrie cum pleacă cu geamurile deschise și manelele date tare. Să vadă și să audă „ăia” de la țară.

Avem o țară și e plină de „domni” și „doamne”.

Îi găsești peste tot, de la coada vacii, până în parlament. Semidocți pătrunși de propria importanță. Șmecheri capabili să vândă orice și oricând, ciocoflenderi cu memorie scurtă. Absolvenți ai școlilor de partid comunist care se dau acum „rezistenți” pe Facebook. O țară de oameni docți care nu te lasă să nu le observi importanța „superioară”.

Ce fel de țară e asta?

O țară fără elite și fără școală e o țară fără noroc! A știut și Brâncuși, a știut și Enescu și au știut și mulți alții că locul lor e în altă parte. Nu aici, unde nu a fost nevoie de trupe sovietice în perioada comunistă pentru că le-au înlocuit cu succes „ai noștri”. Nu aici, unde e plin de „domni” și „doamne” și urmașii lor maneliști în tot și-n toate și așezați pe toate treptele societății, de sus până jos. Nu aici, unde nefirescul e prezent și e viu și cotropește cu tupeu străfundurile ființei.

Foto: pxhere.com

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply