Și după ce murim, gata! Aici, pe Terra, viața merge mai departe fără noi. E drept, rămân câteva lucruri. Le adună cei rămași în cutii. Răsfoiesc fotografii vechi, acte uitate, nimicurile de pe noptieră. Unele lucruri au povești cunoscute. Altele sunt prea vechi… Trei cutii de plastic. Atât. Murim și rămân trei cutii, niște amintiri, o lumânare aprinsă în bucătărie.

Mamă, unde ne ducem după ce murim?

„În Rai”, zice mama. „Dar nu mai vorbi tu despre lucrurile astea, ești mic.” Copilul încalecă pe marginea de lemn a canapelei. A pus o pătură în loc de șa. Are în picioare cizmele fără toc ale mamei, o curea lată, tot de-a ei, peste mijloc, și o sabie de plastic cu teacă roșie. E Făt-Frumos și e călare pe armăsarul hrănit cu jăratec.

Mamă, noi dacă murim mergem în Rai. Dar animalele?

Sunt puțini călători în autobuz. E seară, după serviciu. Puștiul strânge în brațe un pui de cățel. A trecut demult de poveștile cu Făt-Frumos. Cățelul e un foxterier sârmos și îl va chema Charlie. E ceva legat de Steinbeck, chiar dacă scriitorul american avea un caniche, nu un foxterier. Și se scria Charley. Copilul stă la geam, ține cățelul strâns, are mâinile încordate. Mama își ține mâinile pe bara de metal a scaunului din față.

Mai întâi o bicicletă. Apoi o chitară.

Bicicleta era un Tohan roșu de damă. Costa 720 de lei. Mama a luat-o în rate. Oricât de jos i-a lăsat șaua, copilul era încă prea scund. Dar toți mergeau așa, stând pe pedale. Era important să ai roțile drepte, bine umflate și lanțul uns. Apoi – viteză. Și frâne cu roata din spate patinând. Frânai călcând puternic pedala cu piciorul drept. După derapaj, te sprijineai pe piciorul stâng.

Chitara a venit după aceea. 250 de lei. Mică, dar nu foarte mică. Mama era bucuroasă de achiziție. Prietenul care venea să îl învețe pe copilul care devenise deja adolescent era la liceu. Mama făcea nechezol și îl lăsa să fumeze. La început l-au durut degetele de la mâna stângă foarte rău. „Arta cere sacrificii!”

Steinbeck, Hemingway, Dos Passos.

Dar și Romain Gary. Da, Romain Gary sau Émile Ajar, pseudonimele lui Roman Kacew. Premiul Goncourt se poate acorda o singură dată. Dar el l-a luat de două ori, nimeni nu a știut că Émile Ajar e totuna cu Romain Gary. Copilul stă la o masă în bibliotecă, mama face fișe cărților și servește cititorii. Din când în când îl privește. Copilul știe, întoarce puțin capul, apoi se întoarce la carte. Mai sunt câteva ore până să plece acasă.

Tinerii pleacă să cucerească lumea.

Câteva haine, câțiva lei în buzunar. Mama vânduse frigiderul pentru meditații. Sora mai mică mai avea până să plece la drum. Tatăl… Era și nu era… Uneori era bine, de cele mai multe ori, nu. Iar lumea nu se cucerește ușor. Trenurile întârzie, uneori e frig, alteori sunt murdare. „Te-duc, te-duc”, râdea mama când îl ducea la bunici. Trenurile pot fi bune și pot fi ticăloase. Ții banii strâns în pumnul băgat în buzunar. Ăia sunt toți, dacă îi pierzi, nu te mai poți întoarce. Și nu poți să cobori nicăieri și nu poți nici să rămâi în tren, așa că ții pumnul strâns și umezești hârtiile cu transpirație și teamă.

Ce rămâne după ce murim?

Rămân trei cutii. Amintiri. Regrete. Doliu. Cuvinte. Spaime. Liniște. Mergem în Rai dacă am fost buni, în Iad dacă am fost răi. „Nimeni nu moare niciodată” e titlul unei povestiri de Hemingway. Poate că are dreptate americanul. Murim de multe ori câte puțin, murim o dată serios, definitiv, dar poate că americanul a știut el ce spune. E drept, era o povestire despre războiul civil din Spania, dar cine ne poate spune că nu mergem în fiecare zi la război? Cred că uneori e așa cum spune Hemingway…

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply