Marele miting vine peste marele oraș. Nu va fi doar un miting, mușchii multora s-au încordat, iar exprimarea are un singur mod de a fi. Prin miting.

„Vin colindătorii” e un colind mixat, un remake, un cântec cu „leru-i ler” updatat pe care l-am tot auzit astă-iarnă.  Inclusiv un politician l-a interpretat, nu am înțeles cum, într-o biserică. Versurile sunt ale rapsodului Tudor Gheorghe și sună destul de actual:

„Mută-i întrebarea ce răsună afară leru-i ler, 
Am murit degeaba, ce-ați făcut din țară leru-i ler,
Tot în frig și-n foame, tot cu mâini întinse leru-i ler,
Pe la porți străine, ce ne stau închise leru-i ler.”

Un miting și o veche poveste.

În ultimele zile am umblat tot cu inima strânsă. Pentru că mie, una, marele miting îmi dă o stare de panică. Ideea că acea mare de oameni din țară se revarsă în Capitală e, pentru mine, un factor de stres. Și, întâmplător sau nu, când veneam spre casă cu metroul, a început să-mi sune în cap acest cântec. Cumva, în mintea mea s-a făcut o legătură între colindătorii lui Tudor Gheorghe și cei care vin la miting. Pentru că, oricât de organizat e partidul  și oricât de bogați sunt liderii, masa de oameni care susține PSD-ul e săracă. Așa cum sunt colindătorii lui Tudor Gheorghe.

Nu îmi place social-democrația, am fost mereu un om de dreapta. Ideea că trebuie să învăț „ca să fiu pe picioarele mele” mi-a fost insuflată din copilărie și am crezut mereu că sunt șanse pentru cei care vor. Cred  cu tărie că fiecare poate evolua dacă e serios, învață, muncește.

Încerc să îmi explic strângerea de inimă. Pentru că pot fi mai multe explicații.

Una e iminența unui conflict între #rezist și cei de la PSD.  Mulți dintre noi, cei din capitală, suntem încă traumatizați de agresivitatea mineriadelor. Nu compar, dar oameni care se bat între ei și peste care apoi intervin jandarmii nu reprezintă o perspectivă liniștitoare. Fără să vrei, te gândești…

Un alt motiv de panică e că am imaginea aia în minte când în casa ta tihnită și aranjată fistichiu, cum ai vrut tu, dau buzna rudele de la țară. Care te critică pentru te miri ce – că nu ai ciorbă, că fumezi, că ai pe pereți tablouri de neînțeles, că nu ai destule icoane etc.

Colind pentru micii dumnezei de partid.

Și un al treilea motiv este că în masa aceea de oameni compusă nu doar din membri, ci și din simpatizanți, sunt și din cei care ar fi putut să nu vrea să fie așa. Ar fi putut „să fie pe picioarele lor”. Care au avut șanse, dar s-au complăcut și acum depind de diverși indivizi. Șefi mai mare sau mici, numiți sau aleși. Și care sunt puținii dumnezei ai celor mulți care vin la miting. Oameni care au ales social-democrația pentru că partidul are grijă de ei.

Colindul a strâns milioane de vizualizări pe youtube. Copii recită versurile pe la serbări sau festivități. Ne place această văitătură, această idee că există săracii „cu gura arsă” care vin la „domnii mari de astăzi să-și deschidă vila”. Incredibil.

Cred că panica mea vine din diferența între mine și acei oameni. Pentru că eu nu am nevoie să aibă nimeni grijă de mine, pot și singură. Și cred că mă enervează ideea că sunt atât de mulți care nu pot.

Foto: theatlantic.com

Lasa un răspuns