De la o vreme, când ai 84 de ani, nu se mai întâmplă mare lucru în viața ta de zi cu zi. Trăiești o rutină, un mers al lucrurilor pe care nu îl mai controlezi și care depinde foarte mult de ceilalți, de restul familiei. Ei se ocupă de toate, ce mai poți face tu, „la vârsta asta”?

Tu ți-ai făcut datoria. Zi de zi.

Ai crescut copii, nepoți, ai îngrijit soacra, mama, surorile, ai ajutat…. Zeci de ani ai muncit numai tu știi cum… Dar ai și visat, ai sperat, ai dansat… Ai trăit clipe frumoase, multe dintre ele în vremuri grele. Război, comunism, revoluție, noul comunism, Europa, jafuri la proporții uriașe… Politică, crime, accidente, internet, Facebook – ce-or fi și astea. Și, mai nou, pandemie.

Acum e vremea odihnei.

E vremea amintirilor. Imagine după imagine, frânturi dintr-o viață îndepărtată dansează jucăuș, proiectate pe pereți: cișmeaua de pe strada Fluturi din Craiova, piața, gara, Jiul cel răcoros. Mai apoi, mutată „după bărbat” în Brașovul domnos… Când mergea la Craiova și spunea că vine din Brașov, vedea privirile admirative… Cui nu-i plăcea la Brașov?

Un zâmbet îi lucește în ochi.

O altă amintire, alt zâmbet…

Acum e vremea odihnei, chiar dacă e o odihnă cu care nu te împaci de multe ori, că e parte a unui sfârșit pe care nu îl vrei, dar care știi că va veni într-o zi.

Dar nu azi. Azi e o zi specială. Ziua vaccinării.

Mersul ăsta la vaccin e un mare eveniment. Din ianuarie ne tot gândim că nu mai vine odată ziua vaccinării. Ca și cum simultan cu vaccinul scăpăm nu doar de pandemie, ci și de iarnă, de frig, de toate știrile negative și totul se schimbă brusc în bine.

Un tricou galben și un pulovăraș cu nasturi, să nu trebuiască scoase pe cap hainele de față cu oamenii ăia. Plus că se strică părul, se ciufulește.

Emoțiile o înconjoară. Nu știe să explice de ce. Poate că ieșirea din casă după atâta timp? Nu. Mai degrabă e teama de efecte adverse. De ce s-ar putea întâmpla după. Dacă îi va fi rău? Sau dacă vaccinul ăla și „ceva” din organismul ei nu se vor înțelege? Dacă doare? Dar dacă nu înțeapă bine asistenta și… cine știe ce se poate întâmpla? Dar care vaccin e? Moderna? Numai pe ăsta l-a ținut minte, că e cel mai ușor de memorat dintre toate. Nu e Moderna, e Pfizer. Parcă și Biden tot cu ăsta, nu? Da. Ei, dacă și Biden! Dacă l-au luat americanii înseamnă că e bun.

Centrul de vaccinare e la o jumătate de oră de mers cu mașina.

Pregătim programarea, printată la cabinet de doamna doctor, cardul de sănătate și cartea de identitate. Completăm două formulare. Merge greu, durează ceva. Cere un scaun, că nu mai poate sta în picioare. Plus emoțiile…

Suntem chemate. Ajungem la o masă unde doi tineri introduceau datele în sistem. Stăm și acolo un pic. Ni se cer adresă de email, telefon. Că doar era păcat să nu avem și o bază de date cum trebuie, dacă tot e atâta deranj.

Dar ce de proceduri! Ce mult durează… Zi lungă.

Se uită la ceilalți. În etapa a doua, sunt cei în vârstă. Ce să vezi la ei? Nu îi plac bătrânii, o deprimă. Așa cum nu îi plac veștile proaste, nu vrea să le audă. Doar dacă ai vești bune. Sau dacă îi zici vreun banc. Astea îi plac. Vrea să vadă lucruri frumoase, vrea să audă planuri de viitor, își imaginează călătorii spre te miri ce locuri, văzute sau nu.

Ne îndreptăm spre locul de vaccin. În sfârșit!

Se așază pe scaun, destul de rigidă. E stresată. Oare e o asistentă sau o doctoriță cea care îi face vaccinul? Ce doctoriță o fi? Dar seringa o fi de unică folosință? Nu strică niciodată să fii precaut cu chestiile astea. Înțepătura o simte. Nu doare, dar a simțit totuși acul. Îi pune o bulină de leucoplast și gata. Să îl țină până mâine. Ei, mâine, poimâine, lasă-l acolo, că nu strică să îl ții mai mult.

Se ridică, mergem spre locul unde trebuie să stea 15 minute. Așteptăm să vedem dacă e vreo reacție. Vine doamna doctor să vadă dacă totul e în regulă. Este. Ne aduce hârtia cea importantă – certificatul de vaccinare. Plecăm. Pe drum mă întreabă: Ai văzut fiola de vaccin? Scria pe ea ceva? Sigur că scria. Scria Pfizer Biontech. Se liniștește. E bine că scria.

Ajunsă acasă, are nevoie de odihnă. Stresul ăsta e tare obositor. A fost o zi grea. Și când mai mergem? Peste două săptămâni. Bun.

Gina Artenie

Author Gina Artenie

Gina Artenie este filolog și fost jurnalist. A fost profesor de limba română, secretar PR de teatru și manager al unui magazin online de obiecte tradiționale românești. Are studii în marketing digital și colaborări cu asociații de caritate. În prezent deține o firmă de consultanță în media, PR și comunicare.

More posts by Gina Artenie

Leave a Reply