Maneaua vine de undeva de la începutul anilor 1800. La origine, era un cântec de dragoste de origine orientală. O melodie duioasă și tărăgănată, după cum arată cea mai accesibilă platformă de informare – Wikipedia. Azi, maneaua este cântecul de jale universal, replica melodică a unei lumi alienate, sfărâmate de lipsuri, speranțe și, mai ales, de „dujmani”.

Maneaua vine peste tine când ți-e lumea mai dragă.

Stai la semafor în capitala europeană a României și lângă tine oprește un Opel cu numere bulgărești. La volan, un tip tânăr, măsliniu la chip și supraponderal după brațe. Intersecția cu blocuri înalte devine o cutie de rezonanță perfectă pentru maneaua din Opel.

La următoarea intersecție – altă tânguire. Traseul vieții pare încărcat de manele răstignite în fel și chip peste tine și peste „frații” întru durere. E limpede că viața e o suită de încercări tragice pe care numai maneaua le poate alina. Mai bine închizi geamurile mașinii și te rogi să meargă aerul condiționat!

Maneaua este ID-ul haiducilor de la periferia marilor orașe.

Cine nu știe textele, cine nu poate cânta, nu e haiduc! Ei (și ele) sunt adevărații „rezistenți”. Haiducii de azi, cei care nu mai călăresc bidivii sălbatici, ci vechituri aruncate din vest, sunt singuri în fața civilizației europene. Și protestează împotriva ei prin toate mijloacele – cu săbiile, cu bâtele, cu lanțurile.

Ei, cu maneaua lor de viață, se luptă cu lumea și cu regulile ei stupide, scuipă pe stradă și își cresc copiii fără să îi dea la școală. Fură din magazinele multinaționalelor, cerșesc cu dispreț pe tot mapamondul și se spală în gârla din spatele casei fără gard. Ei cu legea lor, mereu mai tare decât legile noastre.

Maneaua mângâie și aerul de la țară.

Acolo, în căsuța dărăpănată de la capătul uliței desfundate, haiducul a scos în curte două boxe uriașe și un CD player pe măsură. Pământul din curte freamătă, șlapul de plastic roșu bate tactul cu piciorul, iar tu, cel care nu pricepi și bei bere la doi kilometri de „discotecă”, te înfiori.

Jalea îți îmbracă grădina, roșiile parcă stau să plângă, e atâta nefericire în atmosferă, încât și țânțarii par loviți de melancolie. Iubirea, banii și „dujmanii” (îmi place cuvântul ăsta) se reinventează neîncetat, iar maneaua închide duios fiecare zi. Uneori, o închide până spre dimineață. Iar uneori haiducul mai schimbă maneaua cu un „du-mă-acasă, măi, tramvai” pentru a sublinia tristețea încremenită a clipei.

Când ne vom face bine?

Greu de spus. Unii spun că ne trebuie răbdare nesfârșită, maneaua e inepuizabilă. Haiducii au nevoie de manele, iar marile vedete sunt mereu la datorie. Sunt proaspete și foarte bogate, iar creativitatea lor e debordantă. Și sunt peste tot. Lumea e prea mică pentru ei. Răbdarea e o poveste de adormit copiii.

Eu cred că ne vom vindeca atunci când ne vom (re)așeza în rosturi. Când școala și munca vor conta cu adevărat. Sau când tramvaiul trist va străbate ulița plină de glod și va face stație în fața celor două boxe mari. „Decât” atunci!

Foto: pxhere.com

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply