Ca o furnică, maica face ture între bucătărie și sala de mese. Între camerele de oaspeți, curte, pangar, biserică. O furnică printre alte furnici, greu le distingi. Că doar asta e și ideea.

„Furnicile” încep să robotească de la prima oră. Se trezesc cu noaptea-n cap și nu au timp de pierdut. Cum altfel mănăstirile noastre ar arăta așa cum arată? Totul este impecabil, pentru că ordinea e plăcută Domnului. Iar mănăstirea e mai întâi loc de muncă și apoi de rugăciune.

Se fac 28 de ani de când maica poartă straiele călugăriei.

Lumina chipului ei arată că sufletul îi e scăldat în liniște și bucurie. Că este acolo unde vrea să fie și că decizia luată la 14 ani a fost una matură, contrar vârstei.

Ca în filme, înainte de Revoluție mergea la slujbele ortodoxe ținute într-un pod al unei case din sat, la fereală de ochii triști ai ateilor. Bunica o ținea strâns de mână și vorbea puțin, doar ce era musai. Lăsa fata să vadă, să înțeleagă și să simtă cu inima ei. Iar în inima fetei acel pod luase contur de rai, în care oamenii se adunau strânși unii lângă alții. Ce auzea ea acolo era cel mai frumos lucru din câte erau pe lumea asta.

Pășea în urma lui Iisus Hristos prin Nazaret, Capernaum sau Cana Galileii…

Stătea cu capul plecat lângă apostoli și asculta tot ce spunea Învățătorul…Podul devenise întreaga ei lume. Și singura. Razele ce treceau prin crăpături erau mai întâi privirile curioase și blânde ale Domnului, care în cele din urmă se strecura și El în pod și stătea acolo cu ei. Cu Emilia, cu Vasile, cu Măria și tanti Angela și toți ai lor.

De Hramul Adormirii Maicii Domnului a plecat.

Știa că e momentul. Avea 14 ani. Cele câteva cărți împrumutate de la biblioteca școlii și neduse înapoi o supărau nițel, că nu se face să lași lucrurile în neorânduială.

A lăsat biletul pe cozonacii pregătiți pentru sărbătoare. Le-a spus trei lucruri: că pleacă la mănăstire, să ducă cineva cărțile înapoi la bibliotecă și să nu încerce să o convingă, că nu mai vine înapoi niciodată.

Fratele cel mare a găsit biletul. Ca să nu strice sărbătoarea părinților, l-a ascuns. Seara, au început să întrebe de ea. Era „boțul de aur” al lui tăticu’. L-au trimis să o caute. El, care știa unde e, le tot spunea că nu e nici acolo, nici dincolo… Până la urmă le-a dat biletul.

Mama a început să plângă și un unchi a zis că merge cu ei să aducă fata înapoi. Singura lor fată.

Cine mai duce greul casei, când ei vor îmbătrâni? Cine va face cozonacii și va împărți pentru morți? Cu cine se vor mai ajuta la animale, la prășit? Că doar din clasa a doua fata contribuia la muncile gospodăriei și una din mâinile de lucru, așa micuță, era a ei! Cine?…Cine?

Au plecat nervoși, supărați și hotărâți să îi spună câteva și maicii starețe, care le primește copiii! Păi ei au minte să decidă? Păi ei știu ce vor, la 14 ani? Tot drumul au bombănit și s-au certat în gând cu maica stareță, care tăcea, că nu avea drept să zică nimic.

La poarta grea a mănăstirii, nervii li s-au topit și o pace subită a coborât peste ei tocmai din înaltul cerurilor. „Dar dacă așa vrea fata? Dacă ea vrea…”

Lacrimile li s-au oprit și când au bătut în poartă au făcut-o mai domol, parcă să nu deranjeze liniștea aceea. Au vorbit cu fata și au îmbrățișat-o… N-o pierduseră: era cu Domnul, că doar Domnul e cu noi în tot locul. 28 de ani au trecut de atunci…

Mănăstirea e loc de muncă. Ce nu știe să facă maica?!

Face de toate, și fiecare loc e dăruit de Dumnezeu cu un har: unele pictează icoane, unele cos straie, altele coc prescuri. În fiecare atelier Domnul stă într-un colț și le ascultă poveștile. Ce mai zâmbește câteodată! Sunt și momente când Își mai dă ochii peste cap, că doar maicile sunt oameni și mai spun și bazaconii. Dar El le iartă, că sunt toate copiii Lui buni. Furnicile Lui.

Maica mă întreabă dacă mai vreau o sărmăluță de post. „Sunt de post, dar sunt gustoase!”, spune ea. Tot ce spune e pozitiv. Cred că pur și simplu nu cunoaște noțiunea de rău.

De pe un perete ne privește blând și sfătos Înaltul Ioachim, arhiepiscopul Romanului și Bacăului. El păstorește acest loc minunat, în care maica noastră și-a adus podul…

P.S. Mulțumiri doamnei Elena Kuzmanovic pentru recomandarea de a păși în mănăstire și pentru bucuria de a o cunoaște pe maica.

Gina Artenie

Author Gina Artenie

Gina Artenie este filolog și fost jurnalist. A fost profesor de limba română, secretar PR de teatru și manager al unui magazin online de obiecte tradiționale românești. Are studii în marketing digital și colaborări cu asociații de caritate. În prezent deține o firmă de consultanță în media, PR și comunicare.

More posts by Gina Artenie

Join the discussion One Comment

Leave a Reply