Divorțul este ultima parte a cărții noastreMăguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi – un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. Divorțul încheie povestea unei prăbușiri: o lume a fost ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.

Un text bine scris, sensibil și fragil, o poveste a unei copilării traumatizate. (Tudor Artenie)

Divorțul a prăbușit mica mea lume definitiv.

La câteva luni după ce ne-am mutat la bloc, mama s-a angajat la o cantină a Armatei. Viața noastră nu mai semăna deloc cu ce fusese. Paradoxal, deși stăteam într-un spațiu mic, eram foarte departe unii de alții.

În Țigănie, curtea noastră era imensă, dar noi eram foarte apropiați.

Aici, tata era plecat toată ziua, cu serviciul și noul garaj. Fratele cel mare habar nu am ce făcea, că nu prea îl vedeam. Nicu era cu școala lui și apoi se ducea la tata la garaj și ajuta acolo. Mama începuse serviciul, iar eu mergeam la școală, făceam teme și citeam în camera mea sau stăteam cu orele la Nadia.

În acest context a mai avut loc o ceartă.

S-au certat până târziu și tata a bătut-o pe mama. O mai văzusem eu vânătă la ochi când stăteam la curte, dar ea ne spunea atunci că s-a lovit și o credeam. De data asta însă a plecat. A doua zi casa era plină de sânge. Erau și tocurile de la uși murdare de pete grena, probabil se ținuse de ele. Am crezut că mor. A fost una dintre cele mai nefericite zile din viața mea.

Deci mama a plecat și a mai venit după două zile să își ia hainele.

Am stat cu ea tot timpul și n-o să uit niciodată gesturile ei, cum băga lucru după lucru în pungi.  Cu fiecare lucru care pleca de la noi parcă lua câte un pic din sufletul meu. Revăd așa cu încetinitorul toată scena, eu stând în pat și ea scoțând din șifonier haină după haină. A lăsat câteva acolo, inclusiv o pereche de sandale cu tocuri foarte înalte și cu niște barete aurii care se încolăceau sus, pe glezne.

Îmi spunea că o să divorțeze și să merg să stau cu ea.

Era vânătă la ochi, săraca.  Nu am știut niciodată exact ce s-a întâmplat. Probabil că se umpluse un pahar. De-a lungul timpului, când eram deja mare, mama mi-a povestit multe episoade dureroase din relația lor. Am întrebat-o mereu de ce a stat și spunea: unde să mă fi dus? Și cu voi ce făceam? Nu era ca acum, să poți divorța așa ușor, lumea nu te ajuta, femeile trebuiau să stea și să îndure, pentru copii… Divorțul era o problemă pentru o femeie. Și tot așa.

A plecat și nu a mai venit.

Tata a încercat s-o convingă să vină înapoi. Era iarnă și într-o zi m-a luat de mână să mergem s-o aducem acasă. Era la mătușica. A ieșit, m-a luat în brațe și m-a pupat. Tata s-a așezat în genunchi și a rugat-o să vină înapoi. Dar ea a fost de neclintit. Divorțul interior se produsese.

A urmat divorțul oficial.

Au venit la noi niște oameni de la Asistența tutelară. Ne-au pus pe noi copiii în camere separate și ne-au pus să scriem cu cine vrem să rămânem. Divorțul avea procedurile lui. Tata nu mi-a spus nimic înainte, nici nu știam că vin oamenii ăia. Și eu am scris că vreau să rămân unde rămân frații mei, indiferent la care părinte, doar să nu ne despărțim. Frații mei au scris că vor să rămână cu tata.

Și iată-ne singuri, trei copii rămași în grija unui tată de 43 de ani, proaspăt mutați la bloc după o copilărie petrecută în curtea noastră din cartierul care nu mai exista.

Mi-a apărut o șuviță de păr alb, chiar în față. Probabil de șoc, de stres, nu știu. Mult timp, nu a fost noapte să nu plâng. Nu știu cum a trecut perioada aia, cum de am supraviețuit. Privind în urmă, chiar e prea mult pentru un suflet să treacă prin două demolări: una a casei, una sufletească. Divorțul. Eram distrusă și mă mir și azi cum de nu mi-am pierdut mințile.

Divorțul… Teama de a fi abandonată m-a urmat toată viața. Apoi, mi-am jurat că eu nu o să îl pun pe copilul meu să treacă printr-un divorț.

Au fost aceste promisiuni pe care mi le-am făcut în copilărie și pe care le-am respectat. Am devenit profesoară, am făcut un singur copil și sunt căsătorită cu același om. Nu aș fi putut să îmi pun copilul să treacă prin trauma schimburilor de părinți, de familii, de neamuri… cum am trecut eu.

Tata întâi și întâi a angajat o femeie care să ne gătească, să ne spele și să aibă grijă de casă.

Eu eram totuși prea mică. O chema tanti Erna. Îi dădea 1.500 de lei pe lună și venea zi de zi la noi. Dar nu a stat prea mult. Probabil că frații mei erau greu de suportat, pentru că eu nu prea vorbeam cu ea.

După tanti Erna au început să apară tot felul de potențiale mămici. Nu știu unde le găsea, dar au fost vreo șase în decurs de doi sau trei ani. Le țin minte vag. Una mai ales, era judecătoare. Cum Dumnezeu convinsese un mecanic auto o judecătoare să fie iubita lui, n-am idee!… O chema Felicia, era îmbăcată foarte frumos, avea părul lung și negru. Și mereu tocuri foarte înalte. Țin minte că ne aducea niște cutii în care erau ciocolate mici în hârtie aurie sub formă de lingouri. Credeam eu că numai la ei la tribunal e așa ceva, că nu mai văzusem. Era foarte bună. Și tot ea mi-a adus o dată o rochie de păpușă. A văzut probabil că păpușa mea nu are. Era o rochiță mov, foarte frumoasă. A zis că ea a cusut-o pentru mine. Mult mai târziu mi-am dat seama că o luase de fapt de la altă păpușă și că mințea cu nonșalanță și mi-a fost ciudă pe mine că am crezut-o.

Dar nici Felicia n-a stat prea mult. A venit apoi o cofetăreasă. De ea îmi plăcea, era o femeie bună. Ca să nu mai spun că venea încărcată cu minunății, de la creme de ciocolată, la prăjituri, bomboane, unt și cacao. Era tunsă scurt și avea părul roșu. Fratele meu cel mare era încântat, pentru că noua relație a tatălui avea potențial pentru el – îi spunea noii mămici să aducă ness și el îl vindea. A stat cu noi… nici nu mai știu cât. Câteva luni.

În cele din urmă, tata a găsit o femeie tânără, de la țară.

Ea avea 27 de ani, el 43. Emilia. Și ea a rămas. Am aflat mai târziu că era într-o situație destul de grea, stătea la sora ei înghesuită într-un apartament din Militari cu soțul surorii și cei trei băieți ai lor… Alternativa era satul natal din Teleorman, cu vacile și munca la câmp. Fugise de acolo ca să își facă un rost în București, ca mulți alții. Se angajase pe un șantier, nu știu exact ce făcea.

Mereu mi s-a părut ciudat și nepotrivit ca o femeie să lucreze pe un șantier. Dar probabil că disperarea nu ține cont de ce e potrivit și ce nu. A rezistat răutăților fraților mei cu stoicism.

Nu știa să facă mai nimic în afară de curățenie. Era obsedată, cum vedea o scamă pe mochetă se apleca să o ia. A pus un plastic stupid la intrare, să ne descălțăm acolo. De atunci mi-am jurat că eu la mine acasă o să stau încălțată unde vreau, chiar și în pat! Cum nu știa să gătească nimic în afară de cartofi prăjiți și ouă ochiuri, găteam eu. Mi-au fost de folos anii în care mă uitam la mama când ne făcea mâncare.

Divorțul a avut multe urmări. La 12 ani am făcut primele sarmale.

Tot eu făceam și piața, pentru că știam ce trebuie la ciorbă și la felul doi. Nu mai era Dorobanți, nu mai aveam coșuleț. Era piața Crângași, pe care o detest și acum și nu numai că nu cumpăr nimic de acolo, dar nici nu opresc vreodată în dreptul ei. Făcuse Ceaușescu acest complex agro-alimentar Crângași care la parter avea o hală mare unde era, chipurile, măcelăria. O hală imensă, goală. Ce găseai acolo? Foarte multe cutii pe care erau desenați creveți, dar care nu am știut niciodată cum sunt, că nu am luat. Foarte mulți „adidași” de porc și din când în când mai aveau și așa-zisa carne: o grămadă de slanină și o bucățică de carne cu os pe care trebuia să le iei cu totul, nu puteai lua doar carnea.

În piață erau lădițe cu marmeladă vândute de cei de la Aprozar îmbrăcați în halate albastre.

Uneori în spatele unui bloc, unde era intrarea pentru marfă la magazine, „băgau” brânză. Și erau niște cozi imense. Am stat și eu o dată. Brânza venea în butoaie din lemn și nu ajungea niciodată pentru toți. Mai țin minte că aveam la un moment dat cartele. Și fiecare avea cartela lui pentru ulei, pâine și nu mai știu ce. Eu eram foarte mândră că pot contribui cu ceva, cu cartela mea, de exemplu. Așa cum am fost mândră când, într-o vară, am fost cu Nadia la bunicii ei la țară, în Făgăraș, la cules de cartofi și la venire mi-au dat un sac de cartofi. Tata mi-a spus atunci că uite, dacă muncești, ai.

Într-o zi, noua mea mamă  a trebuit să vină la școală, la o ședință cu părinții.

Nu am înțeles niciodată de ce, dar s-a încălțat cu sandalele lăsate de mama, cele cu benzi aurii, deși îi erau mici. Și oricum complet nepotrivite pentru mers pe stradă sau la ședințe cu părinții. Erau niște sandale de nuntă, de restaurant. Mama avea piciorul fin. Iar ea părea una dintre surorile Cenușăresei când se chinuia să își bage piciorul în ele. Le-a purtat așa!

De altfel, a luat în primire tot ce lăsase mama, pentru că divorțul nu fost cu niciun partaj.

Frați mei îi ziceau noii mame „țăranca”. Am fost și la ea la țară. Mama ei nu-l putea suferi pe tata. Evident, fata ei era tânără și putea găsi un soț de vârsta ei, fără copii, fără divorțul din spate. Îi dau dreptate.

La țară era dezolant, dar oamenii erau cumsecade. Tatăl ei, noul meu tataie cum ar veni, avea nume de neamț și era un om înalt, cu ochi albaștri, foarte blând, muncitor și liniștit. Aveau animale și o casă simplă, cu multe preșuri pe jos și crătiți sparte folosite pe post de ghivece pentru mușcate.

Zugrăveala era verde, albastră și albă, paturile înalte, cu multe perne și tot felul de cuverturi colorate, inclusiv pe pereți. Acolo am fost prima dată cu vaca, și ultima!, alături de mai mulți copii. Erau unii din sat, dar erau și veniți de la oraș, ca mine.

Cu vaca pur și simplu stăteai ore în șir fără să faci nimic, doar să ai grijă să nu dispară sau să pățească ceva. Nu avea ce.

Am fost și la o nuntă acolo. Țin minte că m-a șocat cât de frumoasă era mireasa în ziua nunții, când ea de fapt era urâtă. Dar era foarte machiată și aranjată și părea altcineva!

Noua mamaie dădea în cărți și de câte ori se enerva, blestema.

Nu ca țigăncile, dar oricum, tot ca blestem se numără. La un moment dat, s-a îmbolnăvit și a venit la București la spital. A stat câteva zile și la noi. Cum-necum, o virase spre pocăiți. Și avea niște cărticele de rugăciuni și mă ruga să îi citesc, că ea nu vedea prea bine scrisul mic. Și mereu zicea Doamne, ce frumos citești, pupa-ți-aș ochii tăi!

Eu eram singura care aveam cât de cât o relație cu acești oameni. Nicu îi ignora, iar fratele cel mare cred că nu-i putea suferi. Ce să aibă el de-a face cu niște țărani? Eu cred că pur și simplu am fost un copil civilizat.

Așa că mamaie de la țară a pus deoparte cărțile de joc cu care ghicea și a devenit parte a grupului de pocăiți din sat. Sâmbăta nu făceau nimic, era ziua Domnului la ei. Se adunau prin rotație în casă unuia și citeau rugăciuni. Nu mai blestema, ci tot timpul vorbea de Domnul nostru care a zis cum să fim și ce să facem ca să ne mântuim.

Între timp, tata ne-a interzis să o vedem pe mama, devenită vinovata principală a tuturor relelor. Divorțul era, pentru tata, vina ei.

Dacă spuneam ceva, striga la mine: te trimit la mă-ta! A fost groaznic. Cu atât mai mult cu cât după aceea am aflat că frații mei se vedeau cu ea și nu îmi spuneau. Atâta răutate mi se pare de neiertat.

Erau într-o carte de Kazantzakis următoarele fraze: pe bunul Dumnezeu nici cele șapte caturi ale cerului, nici cele șapte caturi ale pământului nu-l pot cuprinde. Dar sufletul omului îl cuprinde. De aceea, ai grijă să nu rănești niciodată sufletul omului.

Mă gândesc mult la asta, pentru că nu știi niciodată povestea unui om, prin ce a trecut, durerile pe care poate el le duce. Și de aceea trebuie să te străduiești să fii bun.

Mama a mai venit o dată la bloc din să mă ia la o plimbare. Acum stau și mă gândesc cât de greu trebuie să îi fi fost să vadă casa aia pe care ea o mobilase dintr-un capăt în altul, cum trebuie să își fi amintit ea fiecare lucru de unde a fost cumpărat și cum stătea acum o altă femeie aici după divorțul lor…

În cele din urmă, a găsit un mod de a mă vedea fără să îi mai vadă și pe ei.

A venit la mine la liceu, după mult timp în care nu ne văzusem. Aflase de mine de la o colegă, Irina, cu a cărei mamă era prietenă.

Aveam 14 ani, eram în clasa a noua. A fost o întâlnire foarte ciudată, o priveam cumva cu teamă, cumva cu disperare. Treceam de la un gând la altul – mi se părea preț de o secundă o străină, apoi  că e o parte din mine și că mă uit la acea parte. Mi se părea atât de frumoasă! Cu ochii mari și gene lungi. Spuneam eu că semăn cu ea, dar nu am fost nici pe departe așa de frumoasă. Erau câteva trăsături comune doar, trecute printr-o genetică subtilă de la ea la mine.

De atunci nu ne-am mai despărțit.

Ne vedeam pe ascuns, ne plimbam, mergeam la mătușica. Mama locuia cu mama ei, într-o singură cameră, deci nu avea cum să mă ia și pe mine acolo. Dar mie mi-era bine și așa. Așteptam mereu să o văd și în orele petrecute cu ea eram fericită. Parcă se recrea în mine un grăunte din ce fusese.

Într-un final, a găsit un om cu care s-a recăsătorit. Am și fost la cununia lor. Dintr-o dată, fosta mea familie se divizase în mai multe familii. Ca și casa demolată care s-a transformat în bloc cu mai multe apartamente. Un fel cinic de a spune că viața merge înainte.

După demolare, cei din Țigănie am fost împrăștiați care-ncotro. De mulți nu știu ce s-a ales. Dar pe câțiva i-am revăzut culmea, tot în cartier. Au deschis câte un chioșc sau o mică spălătorie auto, doar ca să rămână legați de pământul ăla în care ei aveau rădăcini. Nu mă cunosc decât dacă le spun a cui sunt. Oameni cu care am prea puține lucruri în comun. Când ne-au demolat, eram prea mică și cu mine nu vorbea nimeni. Printre cei de la bloc, în afară de Nadia, nu aveam prieteni. Și uite-așa, nu făceam parte din nicio lume.

Frasinul impasibil, dar cu rădăcini puternice, stă în fața mea. Tot nu înțeleg cum de nu l-au tăiat. (Sfârșit)

Foto: pxhere.com

Anastasia Apostol

Author Anastasia Apostol

More posts by Anastasia Apostol

Leave a Reply