Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.

Cartea pe care începem să o publicăm azi este povestea lumii colorate și pestrițe de dinainte de demolare văzute prin ochii unei fetițe de pe Măguricea. Un text bine scris, sensibil și fragil, o căutare a unei copilării marcate de o astfel de abruptă schimbare. (Tudor Artenie)

Scara rulantă de la stația de metrou Aurel Vlaicu urcă în ritmul ei, fără grabă.

Măguricea e aproape de stație. Sunt destui cei care coboară aici și cărora limba română, în generozitatea ei, le-a îngăduit un nume: corporatiști. Dacă mergi cu metroul prin București, poți vedea cât de diferite sunt lumile lui. Un tip de oameni în Berceni, alt tip aici, în zona de nord. Acolo sunt amărâți care merg la piața cea ieftină de la Big sau se duc la spitale. Au sacoșe de rafie, merg greu și vorbesc tare între ei. Aici sunt fete sprintene, elegante, analiști financiari, specialiști în HR și IT-iști, tăcuți, serioși, cu privirile în telefoane. Sunt la început de carieră de merg cu metroul. Peste un an-doi, vor sta în trafic în mașini luate în leasing, în timp ce alții vor veni în urma lor, cu metroul.

La parterul clădirilor sunt multe restaurante, pentru pauza de prânz. Cine mai gătește acasă? Nu e timp și, la un calcul simplu, nu merită efortul. În plus, „acasă” a devenit o noțiune vagă, e de fapt locul unde dormi pentru că viața de azi înseamnă tu într-o relație strânsă cu restul lumii. Lumea deschisă, vie, diversă, corectă politic.

Lumea mea e în nuanțe sepia, din alb-negrul de ieri amestecat puțin cu culorile zilei de azi.

Cartierul s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani. După ce buldozerele au pus la pământ strada Măguricea și viața noastră, au apărut imediat blocuri de locuințe, apoi clădiri uriașe de multinaționale și în cele din urmă chiar și un mall. Văd pe stradă reclame la acest mall și mă enervează la culme. Mi se par stupide. Pe una, de exemplu, sunt două fete care stau pe o scară și au pe cap niște coifuri. Parcă sunt zugravi. Și mi le imaginez ca făcând parte din marea echipă care a demolat un cartier prăfuit ca să facă altul sclipitor și colorat.

Dar, de fapt, cred că reclamele nu au nimic și nici mall-ul. Eu am. Am o ciudă cronică pe cei care ne-au luat locul. Un pod a fost trântit în mijlocul drumului, cu menirea de a ușura traficul și de a survola o intersecție complicată. Ca un uriaș șarpe de beton care se unduiește într-o lume mică și fragilă.

Cei care stau acum aici, în acest „mic cartier situat în nord-estul Sectorului 1”, după cum găsești pe internet, și-au făcut chiar și o asociație.

Tineri care se descriu „născuți și crescuți aici” și care se ocupă de acoperișuri verzi și tot felul de idei ecologiste și de urbanism, în trend cu lumea de azi. După cum arată cartierul, mare lucru nu fac. Și cum adică „născuți aici”? Eu, frații, verișorii și vecinii mei suntem născuți aici. Apoi goniți, demolați și mutați în cutii de chibrituri împrăștiate în toate zonele din București. Nu le dă nimeni nicio atenție, lor și asociației lor. Au câteva sute de membri, dacă îi au și pe-ăia. Mi-i imaginez ca pe niște oameni din carton sau creați în photoshop.

Noi eram adevărați!

Traversez și o iau printre blocuri. Vreau să merg din nou pe strada unde m-am născut și am copilărit. Ca de fiecare dată, am inima nițel strânsă și caut orice semn că aici a fost înainte altceva, o altă lume. Nu găsesc niciodată, dar nu renunț.

Din nou simt că m-am rătăcit, de parcă am ajuns undeva în viitor, când mintea mea a rămas legată de trecut. Îngropate sub clădirile din sticlă și sub blocuri, personajele din copilărie mă strigă, ca fantomele dintr-un film. Îmi trec prin fața ochilor tot mai des în ultima vreme, ca și cum vor să fie salvate de acolo într-un fel sau altul.

Mulți oameni în vârstă trăiesc în trecut, cu cât se apropie mai mult de finalul vieții. Amintirile devin tot mai blânde și iau treptat locul unui prezent cu care nu mai rezonează, care trece prea repede pe lângă ei, aproape să-i dărâme. Numai că eu nu sunt în vârstă. Nu încă.

Din tot ce a fost, doar frasinul a mai rămas.

Strada era pietruită, cu piatră rotundă și pe alocuri lucioasă, și care evident a fost înlocuită cu asfalt. Pietrele acelea aveau forme diferite și erau unice în felul lor. Aveau personalitate, putea fiecare să aibă chiar un nume, o mică poveste, o familie. Și chiar dacă nu aveau pe nimeni, ne aveau pe noi, erau pietrele noastre  aduse dintr-un râu înspumat, viu, sălbatic. Legănau căruțul când eram mici și ne plimba mama, țineau zăpada pe care ne dădeam cu sania sau erau mici obstacole când mergeam cu bicicleta, ceea ce făcea cursa și mai interesantă.

E un copac mare, în comparație cu cei firavi plantați de noii locuitori ai zonei. Îl ating de parcă ating o rudă bătrână. Are scoarța ca piatra și printre șanțuri trec grăbite furnici. Ai zice că merg în sus și în jos fără rost, dar sunt sigură că pentru ele e un rost în tot ce fac. Aș putea să omor o grămadă sau să le pun în niște cutiuțe și să le mut pe alți pomi.

Mă urcam pe scaun, adunam semințele și, cu ac și ață, făceam șiruri lungi de „mărgele”.

Pe care nu le purtam, dar le făceam mereu.  Aveam multe. Treceam cu greu acul prin capătul lor, care era tare, dar se continua cu niște aripioare transparente ca de libelulă. Când făceam șirul, erau verzi. Apoi, se făceau maro și se rupeau foarte ușor. Se fărâmițau. Și nu înțelegeam de ce erau atât de tari când erau verzi și atât de fragile când erau maro. Când puneam ață în ac, puneam mai multă, să îmi ajungă, să nu tot pun mereu alta. Și mamaie îmi spunea că o să mă mărit departe, că asta înseamnă ața aia lungă. Atunci toate însemnau ceva. De exemplu, dacă mă mânca talpa, însemna că fac un drum.

Nu știu cum a scăpat frasinul de buldozere.

Au ras tot și el e tot acolo. Mă uit la el: martor resemnat al tranziției dramatice de la Țigănie la lumea nouă. Știu sigur că nu furnicile și rosturile lor au contat. Dar uite, pe noi ne-au smuls de acolo, pe el nu. Noi de ce nu am știut și nu am putut să rămânem pe loc?

Are 50 de ani, cel puțin. Era deja mare, umbros, când făceam eu primii pași. Frunzele își schimbau mereu culoarea, evident în funcție de anotimp, dar eu nu procesam asta, atunci. Știam că frunzele sunt galbene și roșii când eu am pulover și căciulă  și verzi când am maieu. Vedeam culorile și îmi plăceau, mai ales când purtam pulover.

Una din primele mele amintiri, frasinul de pe Măguricea.

Lângă el era un pietroi mare, sprijnit de gardul nostru înalt și dat cu ulei ars. Pe pietroiul ăla stăteam eu mult, urmărindu-i pe cei care veneau și se duceau de-a lungul străzii sau care intrau sau ieșeau din curțile lor. Strada îmi părea dreaptă și totul așezat. Știam cine unde stă și ce face. Acum mi se pare întortocheată, nu mai înțeleg nimic. Parcă au frânt-o și au făcut mici alei între blocuri. Și e  totul pus de-a curmezișul. Ca o machetă la care oameni mari s-au uitat de sus și au așezat cum au vrut piesele mici. Așa s-au uitat și la cartier.

În locul pietrei nu e nimic.

Ceva mai încolo e intrarea într-un bloc pe care noii locatari au avut grijă să îl înconjoare de un gard stupid și meschin, din plasă de Buzău. Băieții cu urbanismul tot încearcă să îi determine să renunțe la el, dar nu au șanse, pentru că nu îi ascultă nimeni. Mă așez pe vine și mă uit peste drum, la blocul pus câș. Totul e câș azi pe Măguricea.

Peste drum de noi era familia de țigani lăutari.

Parcă îi văd, erau atât de înalți! Aveau instrumente uriașe și costume frumoase, negre cu dungulițe albe, subțiri, cămăși albe și părul ondulat, strălucitor. Erau printre puținii oameni pe care îi vedeam îmbrăcați așa frumos. Mai târziu, am văzut că tot așa era și directorul școlii, dar și oamenii de la securitate. Lăutarii stăteau puțin pe acasă. Uneori se adunau mai mulți. Pe unul dintre ei îl chema Bulumac, pe altul Pitici. Era și un băiat gras care venea din când în când la ei. Cânta la vioară. Din când în când, din curtea lor răzbăteau sunete și pe mine mă enerva că nu duceau un cântec până la capăt. Se tot opreau. Probabil că făceau repetiții. Se auzeau doar instrumente, nu cânta nimeni din voce.

Stăteau mai mulți în curtea aceea în care eu nu am intrat niciodată.

Uneori, măturau în fața porții lor. Ieșea unul dintre ei într-un halat legat cu nod și pe dedesubt avea pijama cu dungi bleu si albastre. Stropea cu apă dintr-o sticlă de șampanie și apoi mătura. Mama spunea că erau țigani de mătase, curați, care cântă la nunți. Mergeau cu taximetrul, nu aveau mașini. De fapt, foarte puțini oameni aveau atunci mașini, prin 1978 – 79. Trebuia să ai bani mulți.

„Românco, ai pus curcanul la cuptor?” îi strigau mamei. Mama se înțelegea bine cu toată lumea.

Tot la ei în curte stătea un nene mai bătrân, Cezar, cu mustață albă, care umbla și el tot în costum, dar avea baston.

Un costum maro, cămăși albe și pălărie. Și el fusese lăutar. Mama spunea că avea o vioară Stradivarius pe care apoi i-a vândut-o doctorului Petruț, de la dispensar. Dar eu nu cred așa ceva. Cum să aibă cineva din Țigănie un Stradivarius? Dar mama crede și azi că a avut, și doar știe ce e aia un Stradivarius. Pe Cezar îl aducea din când în când Salvarea acasă. Îl găseau băut și îl aduceau ei, ca un taxi. Poate știau și ei că are un Stradivarius și din respect pentru vioară  îl aduceau acasă.

Și era și o fată, mai mare decât mine, la ei în familie și care cânta și ea la un instrument. Aura. Și ea era foarte mare. Azi aș spune că era supraponderală și probabil cineva i-ar sugera anumite diete. Atunci era doar mare. Avea rochii lucioase, bleu, cu volane. Și părul șaten, lung și cârlionțat. Ea nu părea țigancă și cred că era un copil foarte cuminte. Mereu mă întrebam cum de are părul așa de frumos. Și cum de ea e albă și ei mai negricioși. În mintea mea, era ceva misterios acolo.

Când stăteam pe piatră auzeam venind, parcă de nicăieri, niște pași târșiți.

Era Gâjâita, care stătea pe Măguricea după lăutari, în continuarea casei lor, în dreapta. O femeie foarte bătrână, cu riduri ca scoarța pomului, cu basma pe cap și mică-mică de statură. Avea multe haine pe ea, indiferent de anotimp. Hainele erau pline de scame și închise la culoare, ca și basmaua groasă. Era mereu la fel. Mergea greu, fără să ridice picoarele, doar târșindu-le. Era răgușită, de aici și porecla și mi-era frică de ea. Cred că și ea era țigancă, era cam neagră.

Gâjâita avea un gard așa de înalt, drept și parcă era nou nouț! Nu am intrat nici la ea, dar am apucat să văd înăuntru, într-o zi când era poarta deschisă. Am văzut o alee frumoasă, dreaptă, curată. Pământul de lângă alee era negru. Și pe marginea aleii erau milioane de zambile roz. Pe lângă frasin, asta e încă una dintre primele mele amintiri frumoase din cartier. Zambilele roz ale Gâjâitei.

Mereu m-am întrebat cum de avea Gâjâita o curte atât de frumoasă. Și acum mă întreb. Când mai crescusem și citeam, îmi imaginam că Gâjâita e de fapt altcineva. Că e sluga unei prințese care stă acolo. Sau o vrăjitoare. Uneori o visam, cu vocea aia de groază. Fratele meu mijlociu o imita mereu, și ea venea la mama să îl spună și mama îl certa, că nu-i frumos. Dar apoi și mama o imita, chiar foarte bine! Și râdeam toți. Am aflat mai târziu că nu era nici slugă, nici vrăjitoare, ci doar o pensionară a Fabricii de Glucoză.

Strada Măguricea din cartierul „Herăstrău”.

Așa se numea atunci. Mulți din cei care am crescut acolo nici de-ai naibii nu îi spunem Aviației, cum e azi, ci tot Herăstrău. Măcar cu atât să protestăm.

După Gâjâita, venea cumătrul Varză.

O curte imensă pe Măguricea, cu grajduri multe. Varză era căruțaș iar mama și tata botezaseră un copil din familia lor, de-aia îi spuneam cumătru. Avea mai multe feluri de căruțe și, la un moment dat, a apărut pe stradă cu una nouă. Camion îi zicea mama. Dar era tot ca o căruță. Era verde și strălucitoare ca orice lucru nou și arăta ca o remorcă, doar că era trasă de cai. Îmi plăcea, era ca o jucărie uriașă.

Țin minte și acum ce frumos lucea vopseaua verde, îl urmăream mereu cu privirea când trecea prin fața casei noastre. Cum stătea Varză mândru, drept, cu șapca pe cap și hățurile în mâini. Avea o șapcă așa cum au azi cei de la Burberry, cu carouri. Varză avea mulți cai și la ei în curte erau mereu mici dealuri de bălegar. Se vedeau pentru că la ei porțile erau tot timpul deschise larg. Aveau și mormane cu lemne, cred că le vindeau. Le vedeam de la distanță și părea că a răsturnat cineva mai multe cutii cu chibrituri.

Varză era însurat cu Fana.

Îi ziceam Fana lui Varză. Era slabă, avea basma pe cap și fuma tot timpul țigări fără filtru. Venea la mama și îi cerea ceva de băut. Mama zicea că era cam bețivă Fana. Aveau și o fată, dar eu nu mă jucam cu ea. Cred că nu îmi plăcea de ea că stătea în curtea aia cu bălegar. Dar o țin minte. Era mereu în maieu și pantaloni scurți și tunsă scurt, ca un băiat. Cred că era bătăușă. Se tot cățăra pe grămezile cu lemne, ca o pisică.

Nici cu Aura nu mă jucam. O vedeam foarte rar, nici nu ieșea din curte decât când pleca sau venea cu instrumentul ei uriaș și cârlionții care îi atârnau pe rochii.

După Varză, puteai să o iei la dreapta și ajungeai la nașul Valter.

Era foarte bogat, iar curtea lui era foarte mare, cu multe case.  Mai târziu am aflat că era fiul bulibașei și ceilalți din familia lui aveau nume ciudate – Grafier și Ministru. Valter îi cununase pe mama și tata, de aia îi spuneam nașul și eram foarte respectuoși cu el. Era mic de statură, slab, avea o mustață neagră și umbla în geci din piele neagră. Cred că multora le era frică de el, și mie mi-era. Avea ceva periculos, de om care e în stare să facă rău. Și nu era niciodată singur, ci umbla cu mai mulți, care nu știam cine sunt. Valter era însurat cu Miala. Miala lui Valter. Aveau doi copii, un băiat și o fată. Niciodată nu se spunea despre cineva că e al unei femei – de exemplu Daniela a lui Miala. Bărbatul era cel care dădea identitate tuturor. Deci fata lor era Daniela lui Valter.

Valter și Miala erau foarte importanți în cartier. Ei nu stăteau pe Măguricea, dar erau tot dn cartier.

Erau și bogați, dar și de temut, probabil datorită bulibașei. Ei aveau mașină, de exemplu. Mult timp nu am știut cu ce se ocupă. Acum însă îmi amintesc. Vindeau flori. Dacă mă gândesc bine, parcă nu aveau cum să fie așa de bogați doar din flori. Miala avea un coș lung, împletit, cum mai vezi și azi pe la câte o țigancă rătăcită din alte vremuri. Mulți din familia lor asta făceau, stăteau pe scăunele în curtea lor cu multe case și tot rupeau cozi și frunze de flori și făceau buchete sau coroane. Legau florile cu sârme și bețe, apoi Miala își lua coșul cel lung și se ducea în restaurante, la mese, și îi îmbia pe cei care erau însoțiți de câte o doamnă sau domnișoară să o bucure cu o floare.

Miala era o țigancă frumoasă și foarte liniștită, dar când se certa cu cineva spunea foarte multe înjurături și vorbea jumătate românește, jumătate țigănește. Daftobulandromij, tot auzeam. Nu știam ce înseamnă, nu știu nici azi. Aș putea întreba, dar prefer să nu știu, că îmi imaginez ceva foarte urât. Venea uneori pe la noi cu coșul și vedeam de aproape ferigi și codițe tăiate și puneam mâna pe ele și erau ude.  Avea două feluri de flori, garoafe și trandafiri, toate roșii. Le lua de la seră, pe vremea aia sera încă funcționa. Arde-l-ar focu, iar mi-a luat florile!, se plângea la mama. Cred că vorbeau de un milițian. Să moară copiii mei dacă nu îl prind într-o zi și atâta bătaie îi dau, să mă țină minte!, mai zicea.

Peste drum de Varză, revenind pe strada Măguricea, stătea Mia Baciu.

Îmi plăcea de ea. Avea părul foarte lung, foarte negru, prins mereu în coadă. Mai venea pe la noi, că era prietenă cu mama. Avea un băiat, Daniel, care era prieten cu fratele meu cel mare.

După Mia Baciu, cum vii spre noi, stătea Veturica.

O chema Veta, de fapt oficial Elisabeta, dar noi îi ziceam Veturica. Avea o curte care nu se termina, parcă. Și cu cât avansai, cu atât erau bălăriile mai mari. Niște plante cu frunze uriașe, mai târziu am aflat că se numea lipan. Veturica era verișoară cu tatăl meu și era preferata mea. Fuma niște țigări lungi, albe, cu filtru. Nu mai era chiar tânără când eram eu mică. Și mereu mă întrebam de ce nu are soț și copii. La un moment dat, am și întrebat-o pe mama și mi-a spus că avusese soț, dar că plecase departe.

Veturica avea foarte foarte mulți bani și haine foarte frumoase. Avea geci din piele de mai multe culori și pantofi cu toc și blugi care stăteau strânși pe ea. Și le cumpăra din shop, spunea mama. Era înaltă și slabă. Și ea umbla numai cu taximetrul și îmi aducea mereu ceva bun sau ne dădea bani. Avea mereu sute albastre pe care le ținea mototolite și înghesuite în buzunare și în portofel. Era foarte bună prietenă cu mama și venea des la noi.

Nu știam de unde are bani.

La un moment dat, nu știu cum, am ajuns cu fratele meu mijlociu departe de cartier, pe o stradă lângă o piață mare – Obor. Acolo intrai într-un loc care avea mereu cu ușile deschise la stradă și intrai în două încăperi, cu mese înalte, fără scaune. Erau pline de oameni foarte înalți. Când am intrat eu acolo, cred că le ajungeam până la șold. Nu vedeam ce e pe mese.

Și acolo am văzut-o pe Veturica îmbrăcată în alb, le dădea oamenilor pahare cu băuturi și ei erau foarte fericiți și îi dădeau bani. Râdeau cu toții și vorbeau în același timp. Era foarte multă gălăgie.  Am fost foarte dezamăgită când am văzut-o pe Veturica îmbrăcată așa. Mai târziu mi-a spus mama că Veturica era ospătar de meserie. Și că aici vindea băuturi și făcea bani frumoși pentru că în loc de gramajul normal, punea mai puțin. Ce mai știau oamenii ăia ce beau și cât beau?, dă-i dracu de bețivi. Veturica cumpăra numai lucruri scumpe. Mi-a spus că întotdeauna ce e mai scump e mai bun.

După Veturica, venea casa lui Marinică.

Era mai mare decât fratele meu cel mare și făcea sport, era ciclist. Cred că era singurul sportiv din cartier. La el am văzut prima dată un pulover albastru cu tricolor pe piept. O dungă roșie, una galbenă și una albastră, pe orizontală, dintr-o parte în alta. Când am făcut, mai târziu, legătura dintre tricolorul țării și acel pulover, m-am supărat. Mi se părea foarte nepotrivit ca un lucru atât de important și de măreț ca tricolorul țării să fie pus așa pe un pulover. Dar Marinică era foarte drăguț. Se urca pe bicicleta aia a lui subțire, cu roți subțiri, și pleca. Avea la pedale niște chestii din metal, în care intra vârful piciorului. Ceva special, pentru cicliști, mă gândeam eu, că la bicicletele noastre nu aveam. Purta și o șapcă, îi stătea tare bine. Era chiar frumos. Nu a vorbit niciodată cu mine.

După noi, stătea Limbă.

O femeie venită din altă parte a țării, de departe. Mama îi zicea moldoveancă. Era peltică. Mama nu putea să o sufere, deci nici noi. La un moment dat, nu a mai apărut și am aflat de la mama că furase un portofel din geanta cuiva și a luat-o Miliția.

Apoi strada cotea la dreapta. Era lungă și mergea până la benzinărie. Peste drum de benzinărie era Cimitirul Sovietic. Benzinăria e și acum acolo, doar că mult mai mare.

După colț, pe Măguricea, imediat după Limbă, venea Gulei.

Era o țigancă bogată, îmbrăcată în fuste lungi, largi și colorate. Avea basma roșie pe cap și foarte foarte mult aur – cercei, lanțuri și inele. Era și ea foarte înaltă. Nu știam de unde are bani. Mi-a spus mama de curând că soțul ei făcea cruci în Cimitirul Bellu. Eu am crescut cu ideea că Gulei are un cuptor în care topește aur și îmi imaginam că toată casa ei e poleită pe dinăuntru cu aur. Gulei stătea în spatele casei noastre, cumva, într-o casă care aparținuse demult străbunicului și bunicului meu din partea tatei. Ei avuseseră pământ acolo, în Herăstrău. De unde e azi fabrica de mobilă Elvila, până la sediul Oracle și mall-ul cel nou. Dar l-au tot vândut, bucată cu bucată, pe măsură ce se întindea cartierul. Eheee, dacă rămânea pământul ăla în familie!

După Gulei venea Luci.

Luci era și ea verișoară cu tata. Fiul ei, Gicu, m-a botezat pe mine. Gicu era eroul nostru, îl iubeam cu toții tare mult. Avea o relație specială cu fratele meu mai mare. Când conducea mașina, Gicu îl lua pe fratele meu în brațe iar eu mă supăram, că știam că nu e voie să faci așa ceva. Din câte vorbea mama cu sora ei sau cu prietene, Gicu era un derbedeu de la care copiii nu au ce învăța și care are influență foarte proastă asupra noastră. Pentru că Gicu spunea mereu: „decât o sută de ani cioară, mai bine trei zile vultur”.

Nu mi-era mie clar ce însemna asta, dar știam că cioara e ceva rău, și vultur ceva bun. Și Gicu avea geacă din piele și umbla în cămăși și în blugi. Și făcea numai ce voia el, nu asculta de nimeni. Era însurat cu Ileana a lui Tigăi. Ileana era foarte frumoasă, semăna leit cu Claudia Cardinale. Dar avea o problemă. Nu prea se vorbea despre asta. Mult timp nu am știut mare lucru despre ea, decât că stă în casă că e bolnavă. Apoi, mult mai târziu, am auzit că era schizofrenică. Eu credeam că e bolnavă din cauza numelui. Tigăi. Îmi imaginam că părinții ei au bătut-o cu tigaia și că la ei în casă toți se băteau cu tigăi.

Gicu avea în paralel o prietenă.

Numele meu de botez e de fapt al acelei prietene. Nu prea mi-a convenit când am aflat.  Dar parcă mai bine, prietena era totuși sănătoasă! Gicu a murit săracul, la vreo doi ani după ce ne-au demolat de pe Măguricea. A făcut un furuncul care s-a infectat și s-a dus la spital. Numai că în spital nu i-au dat mare atenție. Era 23 august și aproape toată lumea era la defilare, așa că nu s-au uitat la el. Infecția a ajuns în sânge și în două zile a murit.

Fratele meu cel mare a fost distrus. La cimitir a dat cu pumnul într-o cruce de piatră și i-a dat sângele. Plângea, cât era de mare. La moartea lui Gicu și eu am plâns. E îngropat în cimitirul nostru, într-una din gropile familiei. Tata a fost prevăzător și a cumpărat câteva gropi, să fie. Între timp, s-au tot umplut. Și tot între timp am aflat că Luci nici măcar nu ne era rudă. Cineva a lăsat-o, când era bebeluș, la poarta lor și au luat-o și au crescut-o. Era în scutec, avea câteva luni.

După Luci stătea țiganca Maria, care prăjea semințe și le vindea.

Le punea într-un fel de sac din sfoară și avea un păhăruț din lemn cu care lua semințele și le turna în cornete de hârtie. Păhăruțul ăla părea mare, dar el de fapt era mare pe dinafară, pentru că pe dinăuntru avea lemn până la jumătate. Și tu aveai impresia că îți pune multe semințe, când ea, de fapt, era o hoață care punea un sfert! Avea un nepot despre care spuneam că e nebun. Stătea toată vara în chiloți și făcea roata pe stradă. Era murdar și agitat. Mi-era frică și de el.

Mai departe de țiganca cu semințe nu mai țin minte…

Venea șoseaua și peste drum de ea era Cimitirul Sovietic, unde mergeam toți copiii când veneau ruși în excursie. Ne dădeau insigne. Mereu m-am întrebat de unde le aveau. Cimitirul sovietic e și acum acolo, desigur. Când ieși de la metrou, o iei la stânga. După Cimitirul Sovietic, e cimitirul nostru. Iar pe strada următoare era dispensarul, unde mergeam să ne dea injecții și pe care îl uram. Venea apoi biserica unde era popa Mazăre. Mi-aduc aminte biserica, mai ales de Paști, când mergeam pe sub masă. Pentru noi era o joacă, deși mi-amintesc că mama ne spunea mereu despre Iisus și cum a fost răstignit și a înviat.

Popa Mazăre venea și la noi acasă și stropea tot cu un buchet de flori uscate înmuiat într-o găletușă din metal.

Îmi plăcea găletușa, mă întrebam de unde o are, că mi-ar fi prins bine și mie în bucătăria mea cu mâncăruri din nisip. Dar nu îndrăzneam să întreb. Popa era impunător și avea haină neagră lungă și peste ea un fel de șorț auriu foarte frumos. Biserica e și azi acolo, între vile. E micuță și îi are desenați pe ea, sus, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care erau chiar sfinții mei, de ziua lor mă născusem eu. Mi se părea normală această legătură – eu, ziua mea, biserica din cartier. Totul era legat și avea sens. Poate nu întâmplător, printre scrierile mele preferate de azi sunt epistolele Sfântului Apostol Pavel. Biserica a fost ridicată într-un singur an. Pe 29 iunie 1886 au pus piatra de temelie și anul următor, la aceeași dată, a fost sfințită.

Peste drum de școală era un mic mic chioșc, locul meu preferat din cartier – o librărie.

Căutam mereu motiv să iau ceva, gumă de șters sau sugativă, doar ca să merg acolo. Lângă librărie erau ambasadele Chinei și Coreei. Eu chiar am stat în bancă cu Zu, băiatul chinez al cuiva de la ambasadă. Avea părul negru, drept și avea breton. Era foarte drăguț  Zu, dar cred că era tare nefericit să fie cu copii care nu sunt ca el. Zu avea stilou chinezesc, cu peniță de aur. Și era foarte curat. După ambasade venea parcul Herăstrău și stăvilarul, unde mergeam noi foarte des. Era un ponton și acolo frații mei săreau în apă. Atunci era voie. Ca toți copiii care ne-am născut acolo – noi, nu cei din asociație – cunosc parcul ăla ca pe o curte.

De la noi de acasă se făcea un drum pe lângă calea ferată și ajungeam, pe o scurtătură, la cele două bunici, mama lui tata și mama lui mama.Treceam pe lângă depozitul de lemne. În locul lui e acum o reprezentanță auto. Stăteau la câteva străzi distanță una de alta. Mama lui tata era mamaia  lui Vasile și mama mamei era mamaia  lui Rică. Așa le deosebeam când vorbeam despre ele.

Atunci toți eram ai cuiva. Noi, de exemplu, eram copiii lui Moxu.

Nu era mult de mers până la mamaia lui Vasile sau cealaltă, dar nu mă lăsau să merg singură, că eram prea mică. Dar mi-aduc aminte că mă duceam cu fratele meu mijlociu. Nu știam de ce era el mereu așa supărat că mergem încolo, că o lua mereu înainte și îmi zicea: „mișcă-te!” Acum îmi dau seama că îl punea mama să mă ducă și îl lua de la ale lui. Săracul, dacă știam, nu aș mai fi mers.

Așa ajungeam și la mătușica, sora mamei, care avea patru copii, verișorii mei. Cu ei am crescut și ne jucam foarte mult împreună. Noi eram trei, ei erau patru. Am fost cu toții împreună de când ne-am născut, până ne-au demolat, în 1985. Când eu aveam 11 ani, fratele meu mijlociu avea 14 și fratele cel mare 17. Eram născuți din trei în trei ani.

Dincolo de gardul cel înalt și dat cu ulei ars era curtea noastră. Măguricea 38.

Cum intrai, erau duzii, în dreapta. Urăsc dudele și azi și nu numai că nu mănânc, dar nici măcar nu suport să calc pe ele pentru că tot timpul când eram mică mii de dude cădeau pe jos și eu trebuia să le adun cu mătura. Că altfel călcam pe ele și noi și cei care veneau la noi și era dezastru. Plus albinele care se adunau cu sutele. Până și albine erau mai multe pe atunci. Lângă duzi, un pic mai încolo, erau cotețele celor doi câini. Avea mama și o mică grădiniță cu legume, aveam puț, beci și vișinul nostru cel mare. Unul din cele mai frumoase  momente din copilăria mea a fost când ne-au pus un pat sub vișin. Săream în el tot timpul. Sau stăteam lungită în pat, la umbra vișinului, ce fericire! Uneori ne urcam în el și ne aruncam în pat.

Beciul e o altă amintire specială.

Coborai pe o scară mare din fier, ca șina de tren. În beci era mereu frig.  Erau rafturi drepte și mereu aveam acolo mere de Voinești. Mirosea atât de frumos! Parcă simt și acum. Jos erau damigene cu vin și una mai mică, cu vișinată. Borcane cu murături și dulcețuri. Mama nu prea mă lăsa să cobor în beci, se temea să nu cad. Dar eu eram atentă, nu cădeam.

Într-un an, mama și tata au decis să luăm și noi porc.

Eu eram foarte bucuroasă. Era un purcel mic și care până la Crăciun urma să se facă mare, să îl tăiem. Aveam un cazan din metal și mama făcea foc în curte și fierbea mâncare pentru purcel. Și eu stăteam să veghez cazanul. Îmi plăcea focul și mama mă punea din când în când să mai bag câte un lemn sub cazan și mă simțeam foarte importantă. În cazan, punea mălai și cartofi și amesteca mereu cu o lingură mare de lemn. Cu lingura aia ne amenința pe noi că ne bate când nu eram cuminți. Mâncarea porcului mirosea așa de frumos… Uneori punea și bucăți de dovleac portocaliu și erau eram bucuroasă că porcul mănâncă mâncare bună. Țin minte că am mâncat o dată din cazan și mi-a plăcut. Dacă și acum țin minte!

Și, în timp ce porcul creștea fericit, fratele meu cel mare a adus în curte un cățel.

Era un pui de ciobănesc german, fată, căreia i-au dat numele Fulga. Era foarte agitată și alerga mereu. A crescut și ea o dată cu porcul. Din porcul tăiat, mama și tata au ales multe bucăți și au făcut în curte o afumătoare. Era ca un dulap, din lemn, și era postată cumva în mijlocul curții. Au pus o scândură sus și au atârnat pe sfoară bucățile de carne, coaste și oase. Ieșea fum pe sus și au decis cu toții că e bine. A doua zi nu mai era nimic în afumătoare, ușa era deschisă, Fulga mâncase tot. Pentru asta, tata a pus-o în mașină și a dus-o la cineva, departe. A lăsat-o acolo. Fratele meu mijlociu plângea după ea, dar a doua zi Fulga era la poartă, nu știu cum găsise ea drumul și s-a întors. Au primit-o înapoi.

Apoi venea garajul.

Tata era mecanic auto, repara mașini. În curtea noastră intrau trei sau chiar patru mașini una după alta. Curtea era asfaltată, nu aveam pământ decât pe o parte, unde era vișinul. Tata stătea în garaj de dimineața până se întuneca. Îl chema Alexandru, dar cred că nimeni nu știa asta. Toți îi ziceau Moxu. Eu eram fata lui Moxu.

Mama era casnică.

Pe vremea aia, mai toate femeile pe care le cunoșteam erau casnice, mai puțin Veturica. Mama era cea mai frumoasă din cartier. Avea ochi negri, cu gene foarte lungi, părul lung și bucle mari, frumoase. Am o poză cu ea și pe spate am scris, cu scrisul meu stângaci de copil, „o perlă de mamă”. Tot timpul făcea treabă. Dimineața se ducea să cumpere lapte, iaurt și cornuri. Iaurtul era în borcane mici de sticlă, iar laptele tot în sticle. Toamna, în borcanele mici de iaurt mama punea ardei iuți la murat. După ce ne trezeam și mâncam, mama ne ducea la grădiniță și la școală și apoi ne lua acasă și făcea lecțiile cu noi. Apoi îl mai ajuta și pe tata în garaj.

La noi în curte era mereu lume.

Erau în primul rând cei care veneau la reparat mașini. Și din acest motiv, la noi erau mereu două mese întinse pe care era întotdeauna ceva de mâncat și de băut. Tata avea clienți din foarte multe domenii, dar mulți erau din Miliție, Securitate și ambasade. De mulți mi-era frică, nici nu ridicam ochii la ei. Unii mă plăceau foarte mult. Îl țin minte pe unul de la ambasada Indoneziei care mereu mă lua în brațe. Îl chema Hirono. El era mic și slab, deci și eu trebuie să fi fost tare mică de putea să mă țină. Și totuși îmi amintesc.

Fiecare dintre noi, copiii, aveam sarcini.

Eu, de exemplu, trebuia să fac curat în mașini, în interior. Aveam găletușă, cârpă și piele de căprioară cu care dădeam la sfârșit. Aveam spray-uri speciale pentru bord, o măturică pentru scaune. Preșurile de cauciuc le scoteam afară și le spălam frumos. Eram tare mică, dar făceam eforturi să iasă totul foarte bine. Tata ne spunea mereu că trebuie să știm o meserie, că pe aia nu ne-o ia nimeni. În mașini găseam tot tmpul câte ceva, pe sub scaune. La arabi găseam mătănii și pachete cu gumă de mestecat. În bord nu aveam voie să umblăm. Tata spunea că acolo țin oamenii lucrurile lor importante. La sfârșit, îi dădea omului mașina ca nouă. Și ei erau mulțumiți.

Ne aduceau nouă tot felul de lucruri din magazinele lor de străini. Aveam gumă Wrigleys și blugi, mașinuțe din metal, chestii pe care niciun copil nu le avea, iar mama primea săpunuri Fa și Rexona care miroseau amețitor, nu ca cele de azi. Le punea în șifonier, între cearșafuri. Iar tata avea foarte mulți bani. Aveam o vitrina cu o ușiță și dacă deschideai acea ușiță vedeai sticle de whisky și teancuri de bani, de sute albastre.

Străinii erau mereu îmbrăcați frumos.

Era un arab, Abdul, care purta cămăși înflorate și pantaloni negri. Ținea mereu mărgele în mâini și mesteca gumă. Noi îi ziceam Abdulică. Asiaticii erau în costume, mici, slabi și agitați. Cred că erau ceva oficiali de la ambasade. Pe lângă ei, Abdulică părea un pierde-vară, venit la noi pentru distracție. Asiaticii erau serioși și cereau mașinile repede, probabil nu le plăcea să piardă vremea. Arabii în schimb erau relaxați. Tot timpul râdeau și făceau glume între ei.

Stăteam foarte mult să mă uit la tata cum lucrează, mai puțin când suda, că nu aveam voie să stau lângă flacără.

Dar eu mai stăteam și atunci și mă uitam cum se topea fierul și îmi plăcea. Apoi aveam toată ziua o lumină în ochi. Când vopsea o mașină sau o parte a ei folosea dresurile mamei să strecoare vopseaua. Și dresurile miroseau a parfum. Tata băga mâna pe picior ca să îl lărgească și apoi astupa gura de la pistolul de vopsit cu ciorapul fin. Îmi plăcea foarte mult acest lucru, să văd cum trece prin el vopseaua curată. Faptul că dresul mamei era acolo făcea ca totul să fie altfel.

Atunci nu știam de ce, azi mi se pare că tot procesul e plin de famec și că prin acel dres mama nu doar contribuia decisiv la rezultatul final – o vopsea perfectă – dar și că mașina împrumuta ceva din frumusețea mamei. În plus, stăteam cu tata în garaj pentru că îmi plăceau mirosurile de vopsea și diluant. Îmi plac și azi, chiar dacă sunt asociate cu aurolacii.

Venea o mașină cu aripa lovită, să zicem.

Tata o dădea jos, o punea pe o șină ca de cale ferată și o îndrepta cu ciocanul. Apoi îi dădea cu chit. De multe ori, eu șlefuiam chitul până rămânea totul perfect neted. O dădea apoi pe interior cu teroson, ceva ca o vopsea neagră. Și apoi nu știu ce mai făcea. Urma partea mea preferată – vopsitul. Stăteam și mă uitam cu câtă răbdare trece pistolul de vopsit dintr-o parte în cealaltă. Încet-încet. Și apoi, când se usca, punea aripa la loc și nici nu ziceai că a fost vreodată lovită. Era perfect.

Tata era angajat pe platforma Pipera, la FEA, fabrica de elemente pentru automatizări.

Era șeful coloanei auto și avea categoria a șasea. Nu știam ce înseamnă, dar pentru mine era ceva important. Stătea la serviciul lui foarte puțin, apoi venea acasă și lucra în garaj. Era pasionat de mașini și conducea foarte bine. În tinerețe, înainte să ne naștem noi, mergea cu motocicleta pe șina de cale ferată. Sau iarna, când lacul Herăstrău era înghețat, el îl traversa cu motocicleta. Mulți îl considerau nebun.

În afară de reparat mașinile Miliției, tata mai făcea ceva pentru ei. Când aveau nevoie de un șofer bun pentru o urmărire, un filtru sau ceva la care era nevoie de viteză, îl chemau pe el. Fugea după hoți, și eu eram tare mândră.

Prima mașină pe care și-au luat-o tata și mama înainte să ne naștem noi a fost un DKV.

Era al unei rude și se tot strica și îl chemau pe tata să îl repare. Tata s-a gândit însă că dacă nu o mai repară, ăia or s-o vândă și o poate lua el la preț mic. Ceea ce s-a și întâmplat. A desfăcut-o și a făcut-o ca nou nouță. A doua mașină a fost un Opel, apoi un Renault 16. Pe aia am prins-o și eu. Tata și fratele meu cel mare îi ziceau Cocoșatul. Apoi a avut Lada 1200, nouă, verde, cu ceara pe ea.

Când intra în Țigănie, tata claxona și noi știam că vine acasă.

Cu Lada ne-a luat în toiul nopții când a fost cutremurul din 77 și am plecat cu toții în oraș. Cred că toți bucureștenii care aveau mașini ieșiseră în noaptea aia, pentru că era atât de aglomerat! Eu stăteam pe bancheta din spate lângă frații mei, ghemuită în păturica mea, și mi-era frică, nu înțelegeam ce se întâmplă, dar îmi dădeam seama că e ceva rău. Tata a vrut să ne ducă în oraș să vedem ce s-a întâmplat. Când am ajuns în apropiere de Scala și-a făcut cruce și pur și simplu nu mai putea vorbi. Iar mama tot spunea: „aoleu, aoleu ce nenorocireeee, ferească Dumnezeu!”

Nu puteai trece pe acolo, spre Unirea, era prea aglomerat. A trebuit să întoarcă mașina și toată lumea claxona și erau foarte mulți oameni pe străzi, chiar și pe șosea. Tata scosese mâna pe geam și le făcea semn altor șoferi să îl lase și pe el să treacă. Acasă am găsit vasele sparte, dulapul din bucătărie se înclinase în față și căzusera din el căni și pahare. Erau cioburile pe jos. Dar mama ne tot spunea că nu-i nimic, sunt doar cioburi, o să luăm vase noi că și-așa erau vechi. La unii vecini căzuseră coșurile de pe case.

Primul incident serios petrecut în curte a fost când a murit nea Mișu.

Aveam wc-ul lângă duzi și el s-a dus acolo și nu mai venea. Într-un final cineva a zis că ce o fi cu nea Mișu. Și când s-au dus, l-a găsit mort. Eu nu l-am văzut, pe noi copiii ne-au băgat în casă și au zis să stăm acolo. Nea Mișu era ceva mare în Securitate. S-a umplut curtea atunci de oameni în costume, ca lăutarii, doar că erau albi. Au pus întrebări, au notat, au făcut poze cu blitz. L-au luat imediat și aia a fost.

Mereu povestea mama de el – săracul nea Mișu, se simțea bine la noi că se detașa de misiunile lui, mânca mâncare bună și din când în când stătea cu picioarele într-un lighean cu apă. Mă uitam și eu cum își sufleca pantalonii ăia frumoși de costum și mereu mă gândeam că nu ar trebui să facă asta, că se mototolesc, cineva s-a chinuit să îi calce, așa cum se chinuia mama să calce rufe și spunea mereu că nu poate să sufere călcatul.

Nu știam exact ce făcea nea Mișu.

Mama zice că era colonel și că în seara în care a murit venea dintr-o misiune din Maroc. Era mereu în costum și era foarte serios. Avea ochi albaștri și părul creț, tuns scurt. Era foarte curat și părul tuns frumos, fără un fir de păr pe ceafă. Avea o linie dreaptă perfectă. Mereu bărbierit. Avea și pistol. M-a lăsat o dată să pun mâna pe el. Deși părea mic, era foarte greu. Și rece. Și avea o legitimație cu poză.

Mulți dintre milițienii care veneau la noi erau îmbrăcați în uniformele lor și aveu caschete albe.

Mama ne spunea că sunt de la Circulație, le zicea fluierași. Când mergeau la restaurant, tata mergea cu mașina și chiar dacă bea vin, el tot conducea. Pentru că toți îl cunoșteau și nu îl opreau. Dar mai veneau și „civil” cum spunea mama. Erau cei care se ocupau de hoți. Și de ei mi-era frică, deși la noi în curte erau foarte veseli și nu se discuta despre probleme de serviciu. Unul dintre cei de la circulație conducea una dintre mașinile care îl escortau pe Ceaușescu, am aflat mai târziu. În Țigănie nu se vorbea de Ceaușescu și de partid, habar nu aveam noi. Și într-o zi, când eram în clasa a treia, s-a uitat în caietele mele când făceam teme. Și zicea „Să fiu al dracu dacă știu să rezolv ceva!”

Mai era un nene care venea la noi pe Măguricea și de care îmi era frică. Popa, perceptorul.

Avea pardesiu, pălărie și o geantă din piele. Noi copiii, ne temeam când venea, că lucra la Stat. Și a lucra la statul la care lucra el era diferit de statul la care lucrau milițienii. Statul lui Popa era rău și supăra oamenii. În realitate, nu aveam niciun motiv să ne temem de el. Stătea la noi la masă și mânca și bea cu mama, cu tata și cu toți ceilalți. El teoretic venea în control, pentru că, așa cum am înțeles mai târziu, tata făcea o muncă ilegală: el încasa bani pe care nu îi declara și astfel statul lui Popa avea de suferit.

Dar se vede treaba că nea Popa trecea cu vederea această suferință. Mai mult, din când în când, îi anunța pe mama și pe tata că vin alți colegi de-ai lui în inspecție și că trebuie să aibă grijă. Cei care veneau erau mai mici în funcție decât el, dar, spunea nea Popa, „de la ăla micu ți se poate trage, de la prost”.

Tata lucra cu mai mulți oameni în garaj și, uneori, când aveau mai puține mașini, la noi în curte veneau și lăutari. Dar nu cei de peste drum, ci unii mai simpli. Mama punea mese peste mese și spăla grămezi de vase.

Cumpărături făceam din piața Dorobanți.

Ea avea un coș mare, rotund, și cu ăla mergea. Apoi mi-a luat și mie unul mic. Și mergeam amândouă cu tramvaiul 5, fiecare cu coșul ei. Eram așa de mândră de coșul meu! Îmi punea mie morcovii și câte o legumă, să duc și eu ceva. Mai mergeam la cumpărături la magazinul Bitolia din Dorobanți. Acolo țin minte că aveau coșuri de cumpărături din sârmă împletită, colorate. Îmi plăceau. Apoi veneam acasă și stăteam cu orele să mă uit la ea cum face mâncare.

De multe ori tăia găini și făcea supă cu găluște, preferata mea.

Și eu aveam un castronel din care numai eu mâncam. Și mie îmi punea ficățelul și inima. Și eu știam că fiecare inimă pe care o mănânc se așează frumos acolo la mine înăuntru, una lângă alta. Și știam că am foarte multe inimi, am crescut cu certitudinea asta. Da, cel mai mult îmi plăcea să mă uit la mama când face mâncare. Uneori mai venea la noi sora ei, mătușica. O ajuta pe mama. Într-o zi tocau carne și a vrut și fratele meu cel mare să ajute, să dea el carnea prin mașină. Și și-a prins degetul, i-a dat sângele. Și mătușica a strigat: „futu-te-n cur, mamare!” Și și-a pus mâinile la ochi. Era mai emotivă decât mama.

Așadar eu eram „fata”.

Fratele meu cel mare, fiind primul născut, era „băiatul”. Și mijlociul era Nicu. Săracul Nicu parcă nu era așa de important ca noi ceilalți doi. Nici nu prea semăna cu noi. Eu semănam cu mama, fratele cel mare cu tata. De Nicu am zis mereu că semăna cu mamaia lui Vasile, păi cu cine altcineva? Era șaten și avea urechile cam mari, clăpăuge ziceam. De exemplu, aveam un joc. Eu și fratele cel mare îl jefuiam pe Nicu, care era un străin bogat și beat ce trecea pe strada noastră. Parcă îl văd cum se clătina când făcea pe beatul, se pricepea. Îmi venea să râd, dar trebuia să mă abțin, că eram hoață și hoațele sunt rele, deci nu râd. Îl așteptam după colț și săream pe el și îl cotonogeam și îi furam portofelul.

Nicu era cuminte, de obicei.

Dar într-o zi era să ne omoare pe toți. Aveam o magazie unde tata ținea niste butoaie cu combustibil. Și Nicu s-a dus acolo să fumeze! Avea cam 7 ani. Noroc că l-au prins, că dacă arunca țigara acolo, săream naibii în aer. Și noi și Gulei, că magazia era lipită de zidul casei ei. Și mai era ceva la Nicu. Golea paharele de pe mese. Spuneam toți că Nicu va fi bețiv și eram cumva împăcați cu ideea.

Fratele cel mare era un soi mai rău.

Când era mic i-au cumpărat un acordeon. Și într-o zi a luat ciocanul și l-a făcut zob. A zis că a vrut să îl repare cum repară tata mașini. Cred  că avea patru ani. E o poză cu el când era mic și ține în mână o mitralieră de jucărie, că lui din astea îi plăceau, lucruri rele. Mereu îl certau, că făcea numai tâmpenii. Țin minte că atunci când a mai crescut lega căruțul meu de bicicletă și mergea cu viteză, cu mine în căruț. Sau se ducea pe câmp și punea lipici pe crengile copacilor, să prindă sticleți pe care apoi îi vindea. A vrut să facă sport – carting, iar tata i-a construit un cart. Apoi se ducea la curse cu el.

La 12 ani, conducea mașini.

El le băga în curte, când veneau la reparat. Cu mine nu prea vorbea, îmi zicea Chioara. Nu știu de ce, cred că din cauză că mama mă tundea mereu cu breton care apoi îmi venea în ochi. Dar cred că în felul lui, mă iubea. De exemplu, când era un pic mai mare, era ca de obicei înconjurat de prietenii lui și l-am auzit spunând: „să moară sor-mea dacă te mint!” Or, când cineva se jura așa, era clar că jura pe ceva la care ține. De exemplu, nașul Valter zicea: „să moară copiii mei!”.

La un moment dat, pe fratele meu cel mare l-a lovit o mașină. Atunci tata a făcut un șoc cumplit, a fost în moarte clinică. Mi-am dat seama cât de mult însemna fratele meu pentru el. Pur și simplu, a murit puțin de supărare.

Fratele meu cel mare a moștenit pasiunea pentru mașini de la tata. Avea nu știu câte biciclete, apoi motociclete. Le tot desfăcea și le repara, cu Gicu, nașul meu. Mama îi punea mereu pe frații mei să se joace și cu mine. Dar ei nu voiau. Ei plecau cu băieții și mă duceam și eu în urma lor. Și se tot întorceau și-mi strigau: „treci acasă!” Eram așa de supărată!

Uneori, fratele cel mare juca table cu mine. Și când ajungeam să scoatem pulurile, el scotea mereu mai multe decât ar fi trebuit. Credea că nu-mi dau seama, dar eu vedeam. Nu îi ziceam nimic. Îmi ziceam mie că așa cum Nicu o să fie bețiv, ăsta o să fie hoț și că măcar eu să fiu cum trebuie. Dar de împărțit, împărțeam tot cu ei. Dacă aveam o portocală, țin minte și acum, o rupeam în trei. Sau măr, orice.

Mereu îmi ziceam că eu când o să fiu mare o să am un singur copil, să nu împartă nimic cu nimeni.

Eu mă jucam mult cu păpușile și le făceam de mâncare. Aveam forme și nisip lângă vișin și preparam acolo ce vedeam la mama în bucătărie. Crenguțele și frunzele erau ingrediente, făceam și dulciuri. Mai jucam cu Nicu un joc numit Maroco, nu știu de unde îl aveam, cred că de la străini. Erau foarte multe bețe din plastic pe care le țineai strâns și apoi le dădeai drumul. Și misiunea ta era să scoți din acea grămadă câte un băț fără să miști alt băț. În curte mai jucau băieții un joc la care eu doar mă uitam. Puneau o conservă și aruncau cu pietre în ea. Erau mai mulți băieți din vecini și veneau chemați de fratele meu cel mare. Probabil că eu nu aveam voie pentru că jucau pe bani, erau mereu monede acolo.

Cele două bunici erau foarte diferite.

Mama lui tata era bucureșteancă dintotdeauna. Ea nu purta basma decât rar, când era vânt sau iarnă. Dar și atunci, avea niște basmale diferite. Erau subțiri, lucioase și înflorate. Mereu am trăit cu impresia că fusese ceva mare cucoană,  până când mi-a zis mama că lucrase la o fabrică de ciorapi.

Acasă avea mașină de cusut. Mă uitam deseori la ea când trăgea la mașină. Mereu mi-era teamă să nu îi intre degetul sub tălpica aia de metal. Am rămas și azi cu o fobie, am spaima asta că îmi prind degetele fie sub ușă, fie sub altceva. Făcea rochii și tot felul de lucruri pentru alte femei. Își dădea mereu cu pudră. Mama zice că nici măcar nu mai avea pudră, făcea doar gestul, că era un tic. Cred că îl am și eu, că mulți ani am făcut asta cu rujul. Simțeam nevoia să fac gestul ăsta, să ating buzele cu ruj.

Mamaie ne-a făcut plăpumi la toți trei.

Pentru cel mare albastră, Nicu galbenă și eu roz. Niște plăpumi frumoase, lucioase, cu satin. Pe a mea o am și acum. Și, când am mai crescut, ne-a făcut la fiecare copil câte un depozit la CEC, cu câte zece mii de lei. Banii ăia nu i-am văzut. Mama mi-a zis că i-au folosit după ce ne-au demolat de pe Măguricea, să mobileze apartamentul de bloc.

„Mânca-o-ar mamaia pe ea de prințesă”, îmi zicea mamaie când mă vedea.

Fuma mult și avea mereu după pat o sticlă de coniac. Noi copiii știam că mai trage din când în când câte o înghițitură, dar nu spuneam la nimeni. Ea și tataie aveau o grădină, la câteva străzi distanță. Și mă luau cu ei acolo. Tataie îmi dădea o conservă în care era motorină. Și trebuia să mă duc în zona cu cartofi, să adun gândacii de Colorado de pe frunzele cartofilor și să îi bag în motorină. Mi-era milă de ei, că îmi plăceau. Gândacii de Colorado au un model, dungulițe alb cu negru, ca niște costume. Și nu-mi plăcea să îi bag acolo când ei ies în lume atât de dichisiți. Pe mulți îi lăsam pe frunze și tataie mă întreba Doar atâția ai adunat? Și eu îi spuneam că fug de mine.

Mamaia cealaltă, mama mamei, era din Câmpina.

Și era o femeie mai simplă. Zâmbea rar, avea ceva dur. Avea un pat atât de înalt încât abia mă urcam în el. Toată vara aduna ierburi pentru ceai. Vorbea foarte puțin și avea mereu o gramadă de haine pe ea, nu știu de ce. Și peste toate, un șorț. Și, desigur, basma. Cred că am văzut-o o singură dată fără basma și avea părul strâns într-un coc, la spate. Mama zice că avea părul foarte lung. Cu ea rămâneam când mama și tata se duceau la restaurant. Și se duceau des. Mai ales la Bolta Rece.

Mamaie nu prea vorbea cu noi, doar ne făcea observații.

„Stați cuminți!”, ne striga tot timpul. „Vă spun lu mă-ta!” Țin minte despre ea că lua medicamente de inimă. Avea cinci copii, deci mama și încă patru. Cu doi eram mai apropiați, mătușica și Biță.

Biță era fratele mai mic al mamei și era necăsătorit.

Stătea mai mult pe la noi pe Măguricea și, pe lângă Veturica și Gicu, era ruda mea preferată. Mai lucra cu tata în garaj, că era vopsitor. Dar mai avea două pasiuni – pescuitul și barbutul. Se ducea noaptea pe lacul Herăstrău și băga plase și aduna o grămadă de pește. Îl aducea la noi în curte. Cred că îl vindea, că apoi peștele nu mai era. Atâta pește am mâncat când eram mică, încât acum nu mai mănânc.

Cu banii de pe pește și din vopsitorie, Biță juca barbut.

Când câștiga, venea cu taxiul la noi încărcat. Ne aducea de toate, chiar dacă aveam. Sau mă lua pe mine și îmi lua tot ce voiam. Eram ca și copilul lui. Avea o problemă la stomac, mama zicea că ulcer. Și nu mânca picant. Și într-o zi, fratele meu cel mare m-a dat pe obraji cu ardei iute, că știa că vine Biță și mă pupă. S-a supărat un pic atunci! Sau îi mai punea piper în supă. Săracul! Când mânca ciorbă, scotea cu lingura pe marginea farfuriei tot – roșii, ceapă, nu le suporta. Uneori, fratele cel mare se ducea și el cu Biță la pescuit și mama și tata îl certau rău, că era ceva ilegal.

Biță mi-a cumpărat păpuși.

Aveam vreo trei din alea mari. Și le făceam injecții, că aveam trusă medicală de jucărie. Erau pline cu apă de la atâtea injecții. Ziceam că mă fac medic de copii când voi fi mare. Mai târziu am aflat că se spune pediatru și îmi plăcea.

Biță avea niște zaruri din os atât de tocite! Erau mici și lucioase. Când a murit, i le-au pus în sicriu cu el. Eram deja mare și mă întrebam dacă nu cumva ar trebui întrebat preotul dacă e în regulă. Totuși, zaruri? Dar apoi mi-am spus tot eu că preotul ar fi zis nu și probabil între a-l supăra pe Biță și a-l supăra pe preot, au ales cum le-a zis inima.

Biță câștiga mulți bani la barbut, mii de lei. Nu s-a lăsat nici după ce s-a însurat și a avut o fetiță. La un moment dat, pierduse și nu mai avea bani. Și a scos cerceii fetei din urechi și i-a jucat pe ăia.

„Un nenorocit!”, țin minte că a zis mama când a auzit.

Al doilea mort de care îmi amintesc a fost tataie Mustăți, tatăl mamei.

Sicriul a fost pus la noi în casă, pe Măguricea, pe o masă. A murit după ce l-a lovit un nene cu un fier în cap. Așa mort, avea o bucată mare de vată pe tâmplă. Era îmbrăcat în costum. Mai târziu, mama mi-a povestit că acel costum fusese al lu Benone Sinulescu, și-l adusese din Canada. Sau cel puțin așa pretindea cel care l-a vândut alor mei.

Pe vremea aia, ca și azi, erau mulți escroci. Povetea e cam așa: tata avea un coleg de serviciu care era finul lui Benone. Și când a murit tataie, cel mai probabil tata o fi discutat la servciu că are nevoie de un costum și omul s-o fi oferit. I-o fi zis: nașul meu, Benone, are un costum bun-bun, a-ntâia, adus din Canada, pe care vrea să îl vândă. Și tata i-a spus că îl vrea. L-a adus și au îmbrăcat mortul cu el. Cică îi venea la fix.

Îl țin minte foarte clar pe tataie, și mort, și viu.

El era din Argeș, dintr-un sat. Am fost acolo de câteva ori, era foarte frumos. Aveau un loc cu fân și nouă ne plăcea să urcăm scara și să stăm sus de tot, în fân. Și aveau un pârâu care trecea prin fața casei lor, dar era foarte jos față de casă. Uneori însă, când ploua, pârâul ăla mic se făcea uriaș și mama spunea că vine apa din munți. Pârâul supărat aducea cu el lemne, crengi și tot felul de alte obiecte, ba chiar câte un mic animal care nu putea lupta cu valurile, săracul.

Tataie avea mustăți mari, răsucite în sus, și când mă pupa, mă înțepa cu ele.

Era un om foarte blând și ne dădea mereu bani. El a muncit toată viața. O mare parte a fost sifonar. De-aia mama și Biță erau „copiii lui Sifonaru”. Și, desigur, și ceilalți copii ai lui, Nelu, Dorina și Rică. Îmi povestea mama că în copilărie se mai ducea cu tataie cu sifoanele prin zona Dorobanți, la vile, inclusiv la Mihail Sadoveanu, scriitorul, care avea și servitoare. Cred că de-aia nu prea mi-a plăcut mie să citesc Sadoveanu, îl vedeam mereu în vila lui, mare și gras, prieten cu oamenii de la partid și boier acasă, cu biata slujnică. Eu aveam 5 ani când a murit tataie. Nu am plâns.

Celălalt tataie era de fapt tataie vitreg.

Nu era tatăl natural al tatălui meu. Mamaie rămăsese văduvă în al doilea război mondial, imediat după ce s-a născut tata, și s-a recăsătorit după un timp cu acest Vasile, de unde și numele de mamaia lui Vasile. Dar pentru noi, tot tataie era. Țin minte că pe el în sorcoveam și ne dădea și el bani. A lucrat la Expoziție, apoi s-a pensionat. Ca și unchiul Mihai, soțul lui mătușica.

Unchiul era macaragiu și lucra la tot ce construise mare Ceaușescu în București.

Sediul televiziunii, sediul Expoziției, adică Romexpo de azi. Macaragii erau foarte bine plătiți, zicea mama că unchiul avea un salariu de șase mii de lei.

„Păi îți dai seama ce înseamnă să stai ore în șir în cabina aia de tablă, să te bată soarele în cap?”, zicea ea, ca o justificare pentru salariul mare. Mama vorbea cu mare respect despre cei care ajutaseră la ridicarea unor clădiri atât de importante în București. Și acum zice la fel. Curtea lui tataie era plină cu lucruri de la Expoziție și mereu mă întrebam cum de sunt acolo, cum a putut să le ia? Le-a furat? Și nu îmi plăcea.

Dar el era foarte muncitor, avea un fierăstrău și tot timpul tăia cu el și eu mă jucam cu rumegușul. Până într-o zi, când a paralizat pe jumătate. A trăit așa încă 12 ani, mult după ce ne-au demolat. Era îngrijit de mamaie, săraca. Și el era mare și ea se micșora pe zi ce trece, de credeam toți că va muri ea înainte.

Printre cei care veneau la noi în curte erau și nea Lucică și tanti Mili și cei doi copii ai lor, Iulică și Marieta.

Nea Lucică era milițian. Mult timp nu am știut ce era tanti Mili, dar era o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată foarte frumos. Nu se compara cu Veturica. Tanti Mili avea numai rochii. Nu am văzut-o niciodată în pantaloni sau fără tocuri. Avea rochii de toate culorile și era mereu dată cu ruj roșu și avea o codiță făcută la ochi, cu creion negru. Veneau des la noi, ea stătea cu mama și nea Lucică vorbea cu tata. Noi ne jucam cu copiii. Iulică era răutacios. Odată, când au intrat pe poartă, fratele meu Nicu a zis: „Ooo, lume nouă!” Și el a zis: „Să m-apuci de ouă!” Foarte urât.

Nu mai știu de-a ce ne jucam. Aveam mingi și cărți de joc.

De tabinet mi-amintesc, macao și șeptică. Într-o zi, nea Lucică a venit cu pușca la noi pe Măguricea și a tras cu ea în păsări. Stătea în mijlocul curții cu pușca îndreptată în sus și a tras câteva focuri. Eu eram foarte speriată și mă gândeam că nici nu e voie să faci așa ceva. A nimerit un guguștiuc, care a căzut în curte. Era plin de alice. Nea Lucică avea și pistol. Era gras, de-aia tata și mama nu îi ziceau pe nume, ci Grasu. Dar el nu se supăra. Când râdea, scotea niște sunete ca un grohăit.  Fata lor, Marieta, era slabă ca un băț și, ca fratele ei, era roșcată și avea pistrui. Erau foarte diferiți de noi. Nu îmi plăcea de ea. Când am văzut desenul cu Popeye marinarul m-am gândit la ea, că era leită Olive.

Tanti Mili și mama vorbeau de toate, erau foarte bune prietene.

Țin minte că într-o zi făceau prăjituri. Piersici. Și după ce le scoteau din cuptor, trebuia puțin scobit cu lingurița și apoi înmuiate în farfurii cu apă colorată. Mama avea tot ce trebuie într-o bucătărie, inclusiv culori alimentare. Și eu eram responsabilă cu înmuiatul în culori. Am făcut roșii, verzi, galbene și albastre. Apoi le-am înmuiat și în zahăr. Și tanti Mili le umplea cu cremă. Era ceva nemaipomenit, pe cât de frumoase, pe atât de bune. Ele au rămas prietene mult timp după demolare.

Am fost și eu o dată la ei acasă, înainte să ne demoleze pe noi.

Stăteau într-o vilă, la etaj. A fost prima dată când am văzut o casă așa de frumoasă. Era foarte mare și foarte curat, de parcă nu locuia nimeni acolo. La ei am văzut prima dată un acvariu cu pești. Aveau o terasă mare care dădea în curtea din spate. Și acolo era o bucată de pământ neîngrijită și mă tot întrebam de ce nu au grijă de ea, că e păcat. Și apoi am văzut acolo în curte o femeie îmbrăcată în culori foarte puternice, cu părul foarte roșu. M-am speriat. Când i-am spus mamei, acasă, mi-a zis că era mama lui nea Lucică și că era nebună. Că avea foarte multe peruci și își punea mereu alta.

Eram convinsă că tanti Mili era de neam nobil, că era o femeie bogată.

Mi-a zis mama recent că fusese secretara unui director de fabrică. A fost ca atunci când am văzut-o pe Veturica în alb, servind bețivii, aceeași dezamăgire. Nu știu de ce îmi imaginau eu lucrurile alea bune și frumoase despre toți acești oameni. Mi s-a mai spus, de-al lungul timpului, că sunt cam naivă.

Mai venea la noi Uțu. Cânta așa de frumos!

Țin minte „Malaguena salerosa”. Uțu era din cartier și nu avea mașină s-o aducă la reparat. Venea așa, ca prieten. Când am fost ultima dată la cimitir, i-am văzut mormântul. Bine plasat, la marginea aleii, toți care intră îl văd. I-au făcut un mic monument de marmură neagră. Era mic de statură, avea ochi verzi mici, ca de animal sălbatic și avea ceva rădăcini de italian, din câte mi-a spus mama. Cânta multe cântece italienești, îmi plăcea tare mult. A murit într-un mod stupid. Era la pescuit și avea lansetă și când a lansat, acul s-a agățat de firul de curent de înaltă tensiune și s-a electrocutat.

(VA URMA)

Lasa un răspuns