„La bloc” este a patra parte a cărții noastreMăguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.
Cartea pe care o publicăm în serial este povestea lumii colorate și pestrițe de dinainte de demolare văzute prin ochii unei fetițe de pe Măguricea. 
Un text bine scris, sensibil și fragil, o căutare a unei copilării marcate de o astfel de abruptă schimbare. (Tudor Artenie)

Când ne-am mutat, blocul nu avea nici măcar curent.

Avea lift, fiind un bloc de zece etaje, dar fără curent liftul nu funcționa. Tata s-a dus la cei de la compania de electricitate și le-a dat bani să vină să rezolve. Avea de umplut cu mobilă patru camere și o bucătărie, cum să le care cinci etaje pe scări? Au venit și așa a avut blocul nostru curent, primul dintre cele de-acolo.

Tata și mama au mobilat casa și au pus mochetă albastră peste tot, mai puțin la mine. Eu aveam mochetă vișinie.

Camera mea era zugrăvită roz, a băieților bleu. Aveam pat, birou și un șifonier. Din camera mea puteam ieși pe balcon, ca și din cea a băieților. Balconul comun era lung. Totul era frumos, dar era doar atât, o casă care se oprea la peretele cu geam. Dincolo de el era un hău și dacă te uitai în jos ți se făcea rău.

Unul dintre primele lucruri pe care ni le-au spus când am ajuns în apartamentul de la bloc a fost să nu ne aplecăm peste geam.

Dar ce faci când se termină casa atât de repede? Unde ieși? Nu înțelegeam că nu ai unde să ieși, că acel balcon era de fapt noua noastră curte. Și nu îmi plăcea. Mai târziu, când mă mai obișnuisem, mă fascina să mă uit de sus să văd oamenii așa de mici. Mai rău era când erau meciuri pe stadionul Giulești și cei care mergeau acolo, mii de oameni, treceau pe sub balcon și făceau foarte multă gălăgie, urlau, și la dus și la întors.

Dar o perioadă am stat în pat, cu ghipsul! Din când în când, Nicu venea să ne jucăm. Aducea de afară, de pe lângă bloc, niște țevi și făceam cornete din hârtie. Și eu în pat și el pe după mobilă, trăgeam cu cornete în noi. Ajunsesem să fac supercornete, care nu se desfăceau, scurte și cu vârf ascuțit.

În cele din urmă, tata a luat o foarfecă de taiat tablă și mi-a tăiat ghipsul. Nu m-am mai dus la niciun control. Aveam piciorul stâng mai subțire, de la atâta stat legat.

Când am coborât prima dată în fața blocului, am simțit că leșin.

Aveam impresia că blocurile cad peste mine și că nu văd bine pentru că totul era atât de gri. Nu era nicio culoare, doar gri de jur împrejur. Mă simțeam ca o furnică. Aveam 11 ani și eram într-un loc unde nu cunoșteam pe nimeni și unde nici nu voiam să fiu. Și nimeni nu mă cunoștea și nici nu îi păsa.

Pe lângă bloc erau multe resturi de materiale de construcții, urme de ciment, de var, vopsea. Părea că totul fusese făcut în grabă, să ne mutăm mai repede. Erau foarte puțini din cartier aici și, oricum, erau din cei pe care eu nu îi cunoșteam, stătuseră mai departe de noi.

Ieșirea din bloc era prin spate, dar balconul și geamurile noastre dădeau spre strada principală, nu în spate.

Marele bulevard Crângași care nici măcar nu e bulevard! Ieșeam din scara blocului și trebuia să o iau prin gang ca să ajung la șosea. În gang mirosea mereu a pipi și era groaznic. Cum ieșeam din gang, imediat în stânga era magazinul de pâine. Apoi venea o librărie, pe care parcă special pentru mine o puseseră acolo. Nu era zi să nu intru în ea. Îmi făceam liste imaginare cu ce vreau, și aveau o păpușă-bebe pe care mi-o doream tare mult. Costa 207 lei. Era foarte mult. Și tata nu mai avea bani. Teancurile nu mai erau.

La două stații de tramvai de blocul nostru era un lac artificial.

E și acum, de altfel. Ciurel. Oamenii spuneau că Ceaușescu l-a făcut pe locul unui cimitir și că, din când în când, în pământul din zonă, chiar la suprafață, mai apăreau oase de morți.

Am citit despre cartier niște istorii dar nu m-a impresionat niciuna. Crângași nu poate avea vreo însemnătate în afară de cea că aici comuniștii au ridicat blocuri în care au fost mutați cu forța oameni goniți din casele lor.

Ăsta e cartierul Crângași!

E un articol de ziar despre acest cartier și e scris într-un mod extrem de umil și deci enervant. „Desigur, pentru a se construi un cartier modern, care să poată primi mulţimea de locuitori, era nevoie de anumite sistematizări, însă neglijenţa cu care s-a lucrat a deranjat atunci opinia publică, dar nu se putea face nimic”, scrie marele autor în anul 2013!

La un moment dat, când mai crescusem și mă duceam la liceu cu metroul, la gura stației își făceau veacul o mulțime de pakistanezi îmbrăcați în niște rochii lungi albe și cu niște chestii pe cap. Mi-era teamă de ei, deși erau inofensivi. Nu știu ce era cu ei acolo, de unde veneau, unde locuiau și de ce au ales tocmai Crângași. Dar… probabil alte cartiere nu erau chiar atât de jalnice.

Banii pe care îi avusese tata nu dispăruseră pur și simplu.

Între timp, mamaia lui Vasile cumpărase o casă în Băneasa, un cartier din apropierea aeroportului, spre fabrica de avioane. Acolo nu au fost demolări. Peste drum de casa ei stătea o familie de amărâți, cu copii mulți. Tanța și Costel. Ei au primit apartament la bloc și casa aia dărăpănată a lor a cumpărat-o tata. Și-a făcut acolo un nou garaj. Dar asta a durat ceva. Până a găsit-o, până au tot discutat, până au acceptat prețul au trecut câteva luni bune. Oricum, țin minte că a luat-o cu cinci mii de lei. Și se împrieteniseră cu oamenii ăia, care deja se mutaseră la bloc. Țin minte că mergeam și eu la ei.

Când Tanța a mai născut un copil, eu l-am botezat. Adică eu l-am luat în brațe de la preot.

Culmea, Tanța și Costel au primit apartament la bloc în cartier, în Herăstrău. Nu știu cum, probabil că el lucra portar la aeroport sau spăla motoare de avion că nu mi-l imaginez ceva sus-pus. Erau veniți de la țară, aveau și accent ciudat și trăsături grosolane, moștenite și de copiii lor mulți. Ne-au demolat pe noi și i-au pus pe ei. Poate că unul dintre copiii lor a făcut acea asociație a celor din cartier?

Revenind la noul garaj, a durat ceva până a început să funcționeze.

Timp în care lucrurile nu mergeau prea bine la noi. Toți banii se duseseră pe mobila cea nouă și pe noul garaj, care practic a trebuit construit de la zero.

Acasă erau tensiuni. Fratele meu cel mare pleca dimineața și venea seara târziu. Se ducea tot în cartier și stătea acolo cu băieții. El pur și simplu nu se putea rupe din lumea aia. Ura viața la bloc și tot ce ținea de Crângași.

După un timp relativ scurt, mama și tata au început să se certe. Țipau unul la altul din te miri ce. Își făceau reproșuri. M-am gândit de foarte multe ori la asta, ce s-a întâmplat de fapt. Și am ajuns la concluzia că apartamentul de bloc i-a obligat să stea unul lângă altul și ei efectiv nu aveau ce să își spună. La curte era fiecare cu treburile lui. Mama cu noi, cu gospodăria, cu piața, cu musafirii și tata cu garajul. Când comuniștii i-au smuls de acolo, s-a rupt și relația lor. Iată un efect sinistru al demolării. În cele din urmă, ea și-a găsit serviciu și asta a fost începutul sfârșitului.

Între timp, am început să ne împrietenim cu noii vecini.

Erau majoritatea femei care veneau la noi, dar mai erau și cu soții, uneori. Oameni ai muncii, fiecare cu serviciu până la ora patru. Seara, se adunau la noi în sufragerie. Aveam canapea și fotolii și o măsuță. De multe ori se uitau la serialul Dallas, beau vin și fumau. Niciunii nu erau țigani, femeile nu purtau basma, ci doar capoate înflorate.

Dacă în Țigănie fiecare arată într-un fel anume, al lui, aici oamenii arătau la fel.

Foarte puțini erau născuți în București și într-o vreme încercam să îmi dau seama de unde sunt, după accent. Aveau rude la țară și se duceau periodic acolo să își aducă provizii, de la legume la murături, alcool și găini tăiate. Ce să cumperi din marele „complex agro-alimentar Crângași”?

Când ieșeam din bloc sau când intram, vedeam multe femei în vârstă la geamuri. Stăteau în capoate înflorate și se uitau cine intră, cine iese. Erau foarte curioase. Mai erau câteva bătrâne care coborau din bloc cu pătura și stăteau pe iarbă. După o viață la curte, nu se puteau obișnui cu pereții sufocanți ai unui apartament.

Eu am început clasa a cincea la Școala generală 168.

A fost groaznic în primele zile, pentru că eram elev nou și ei crescuseră împreună, în cartierul lor. Dar încet-încet m-am obișnuit. Cu ce nu am reușit să mă obișnuiesc și am suferit foarte mult din cauza asta – cu fetele de la cămin. Erau fete orfane, foarte multe și foarte foarte rele. Erau mari, pentru că multe erau repetente și bătăușe. Îți luau tot, te îmbrînceau fără motiv și dacă spuneai ceva sau îmbrânceai înapoi, imediat erai înconjurat de toate „căministele”, pentru că deși se detestau, când una dintre ele avea probleme, săreau toate pentru ea.

Mi-aduc aminte că aveam sarafan și eram foarte slabă.

Cum eram plină de complexe, purtam pantaloni sub sarafan, niciodată ciorapi. Într-o zi s-a dat un fel de ordin al directorului să nu mai vină nicio fată cu pantaloni. În ziua aia am plecat de acasă, dar nu am mai ajuns la școală, mi s-a făcut rău pe drum, am vomitat. A doua zi m-am dus tot cu pantaloni. Dar, în cele din urmă, am renunțat la ei. Și colegele îmi spuneau că arăt bine, ce am? 

M-am atașat imediat de doamna Neagu, profesoara de română. Și de doamna de biologie.

Eu țineam cheia de la laborator și descuiam când aveam nevoie de microscoape. Pe doamna Neagu o respectau și căministele, așa că, datorită ei, mă cam lăsau în pace. Era printre ele una foarte frumoasă, Andreea, pe care într-un final a adoptat-o o familie. S-a transformat imediat într-o fată foarte bună și cuminte. Nu îmi venea să cred!

Aveam în clasă o colegă, Nadia, care stătea cu noi în bloc. M-am împrietenit cu ea. Și eram împreună și la școală și acasă. Ea foarte rar venea la noi, dar eu mă duceam la ei în fiecare zi. Mama ei era bibliotecar la ASE, tatăl ei era ceva șef la baza de aprovizionare a CFR. La ei beam Pepsi și era tare bun. Aveau foarte multe cărți. Și nu era zi în care mama ei să nu îi aducă ceva. Ba o bomboană, ba o batistuță, o ciocolățică. Mi se părea ceva atât de frumos! Și mi-am promis că așa o să fac și eu copilului meu, o să îi aduc mereu câte ceva.

După ce ne-am mutat, eu stăteam foarte mult în camera mea.

Făceam teme și citeam. Peste drum de bloc era o bibliotecă și mi-am făcut permis. Luam mereu cărți și cumva, asta a devenit noua mea lume. În plus, ascultam muzică. Aveam un casetofon și câteva casete, nu multe. Una era cu muzică italiană, nu știu de unde o aveam, Toto Cutugno. Știam pe de rost cântecele, doar că nu înțelegeam tot ce spune. Prin urmare, mi-am luat de la bibliotecă dicționar. Apoi încă unul, de expresii. Apoi unul mai complex. În câteva luni, știam deja foarte multe lucruri în italiană și, într-un an când am fost la mare, m-am împrietenit cu o fată din Italia. După vacanță, am păstrat legătura și am corespondat cu ea, prin poștă, ani de zile.

La școală am început să studiez limba franceză.

Mi-a plăcut foarte mult, îmi place și azi. Am învățat foarte bine și, când am mai crescut, citeam deja în franceză romanele lor.

Cred că dacă am fi rămas în Țigănie aș fi lucrat cu tata la mașini, pentru că îmi plăcea. Aș fi devenit una dintre puținele femei mecanic auto. Sau vopsitor.

Când am mai crescut, mergeam cu bicicleta foarte mult și foarte bine, chiar și fără mâini.

Mă mai duceam după școală la garaj. Luam de pe balconul din Crângași semicursiera fratelui meu și pedalam până în Băneasa. Traversam podul Grand. Drumul era lung și destul de complicat dar nu îmi zicea nimeni nimic, niciodată. Ce-i drept, nu era traficul de acum.

Iar duminica era și mai simplu – o săptămână circulau mașinile cu soț, o săptămână cele fără. Tata avea două mașini, una cu numere cu soț și una fără. (VA URMA)

Foto: pxhere.com

Anastasia Apostol

Author Anastasia Apostol

More posts by Anastasia Apostol

Leave a Reply