„Demolarea” este a treia parte a cărții noastreMăguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.

Cartea pe care o publicăm în serial este povestea lumii colorate și pestrițe de dinainte de demolare văzute prin ochii unei fetițe de pe Măguricea. 

Un text bine scris, sensibil și fragil, o căutare a unei copilării marcate de o astfel de abruptă schimbare. (Tudor Artenie)

Demolarea a lovit foarte repede.

A durat trei luni de la momentul anunțului până ne-am mutat în apartamentul de la bloc. Noi copiii nu am știut din prima. O vedeam pe mama că împachetează pahare și bibelouri și când am întrebat-o ce face, ne zicea că le spală.

Demolarea însă a căzut ca un trăsnet în cartier. Deja începuseră să dărâme casele de lângă ambasade și avansau spre noi. După aia mi-a spus mama că venise Ceaușescu, văzuse„maghernițele” și făcuse semnul cu mâna devenit deja cunoscut – să se radă tot. Urmau să fie construite blocuri pentru cei care lucrau în aviație, armată și miliție. Îi încurcam.

Privind în urmă, din nou, mă întreb dacă Ceaușescu știa ce se petrece în cartier. Pentru că îmi dau și eu seama că era nevoie de un pic de ordine în acea lume în care nimeni nu respecta legile sau ideea de stat, de autorități.

Numai că ordinea lui, de a dărâma și a construi blocuri peste pulberea caselor, a fost ca o crimă.

Și iată ce înseamnă, de fapt, ce a făcut Ceaușescu, adică sistematizarea:

„Sistematizarea este numele atribuit programului inițiat de Nicolae Ceaușescu în anul1974, cu scopul de a urbaniza, reorganiza și uniformiza localitățile urbane șirurale. În acest scop, Marea Adunare Națională a adoptat Legea nr.58/29-10-1974″privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane șirurale”.

În practică, programul a constat în demolarea parțială sau totală a satelor și orașelor în configurația lor de până la acea dată, șireconstruirea după principii comuniste de “dezvoltare socială multilaterală” a României.

Nerespectând tradițiile rurale și nicio etică a urbanismului, sistematizarea a reprezentat un adevărat dezastru pentru patrimoniul arhitectural românesc. Mai mult, modificând substanțial structura societății prin urbanizarea forțată a mediului rural, a condus la numeroase probleme de ordin social care își au originea în această creștere nefirească aorașelor.

Sistematizarea a început ca un program de relocare a țăranilor din mediul rural.

Planul inițial țintea să ofere mediului rural toate avantajele epocii moderne. Orașele s-au confruntat cu o afluență puternică de țărani, iar sute de sate erau în procesul de a fi transformate în orașe, prin construirea de școli, spitale, blocuri și industrie. „Numărul orașelor trebuia să se dubleze până în 1990”

A venit la poartă un om în costum și a anunțat-o pe mama că e de la ICRAL și că trebuie să facă bagajele că vine demolarea.

Mama i-a spus că nu are cum, că e o casă proprietate personală, cumpărată. Tovarășă, nu înțelegeți? Aici se demolează tot, luați ce puteți. Partidul vă mută la bloc, o să trăiți civilizat. O să aveți apă caldă la robinet și căldură în calorifere.

Păi noi aveam niște sobe superbe, din metal, care mergeau cu motorină. Costase 2.500 de lei una, tata cumpărase cu banii jos patru sobe. Când vreodată familia ăstuia de la ICRAL ar fi putut lua patru sobe ca ale noastre?

Ce calorifere? Mânca-l-ar pământul cu caloriferele lui cu tot, zicea Fana lui Varză. Se adunau serile la noi în curte în niște ședințe ale disperării. Femeile plângeau, bărbații erau și mai negri de supărare. Dar, pur și simplu, nu aveai ce să faci, cum să te opui. Suntem prea mici, zicea tata.

A doua zi dimineața după vizita omului de la ICRAL, tata s-a dus la birourile lor, să vorbească acolo, probabil spera să dea bani să rezolve.

Dar ce nevoie avea Ceaușescu de banii lui, când avea toată țara în palmă? Tata era disperat. Nicio relație nu ne-a putut ajuta și doar avea relații. Ridicau din umeri și arătau cu degetul în sus. La urma urmei, și ei stăteau la bloc. Dar tata se gândea că o dată cu casa dispare garajul și deci sursa de venit. Rămânea cu trei copii, o casnică și un singur salariu de la FEA, vai de el.

Mama,în schimb, nu era așa distrusă. Demolarea avea și avantaje.

Ea vedea la bloc avantaje – fără atâtea mese întinse, fără noroi, fără ulei de mașini. „Poate îmi iau și eu servici”, zicea.„Ce să cauți tu la servici? Tu trebuie să stai acasă, cu copiii”, îi spunea tata, nervos.

Toată lumea era nervosă, supărată. Puneau lucruri în saci, în cutii și plângeau. Țigăncile mai ales. Câte blesteme și-or fi auzit cei de la ICRAL mi-e greu să îmi imaginez. Mă și mir că nu au murit în chinuri. Fratele meu cel mare era nervos și el. Toată lumea lui era în cartier, unde să plece? Eu stăteam în ghipsul ăla nenorocit, nici nu puteam să ajut măcar. Parcă eram zidită. Mama începuse să ne obișnuiască cu ideea. Spunea că o să avem camere frumoase, cu totul nou-nouț, că o să ne facem prieteni noi. Ce să zică, săraca?

Au luat casa perete cu perete și au dus-o pe câmp unde mașini cu șenile grele au făcut-o zob.

Excavatoare, buldozere, tractoare cu remorci făceau drumuri încolo și încoace, dărâmând și cărând casele tuturor. Praful se ridica în aer de abia se mai vedea în jur. Muncitorii, mânați de șefi și șefuleți de la partid și dela securitate, zoreau să ducă mai repede la îndeplinire planul. Țigăncile îșiridicau fustele și îi scuipau, praful să se aleagă de voi și de tot neamulvostru, arză-v-ar focu’ să vă ardă!

Ce-i drept, proteste serioase nu au fost. Acum, privind în urmă, mă întreb cum a fost posibil? Cum de toți oamenii erau atât de …cuminți? De supuși? Cum?

Citeam zilele trecute o carte despre câteva dintre misterele istoriei și autorul încerca să elucideze ce a determinat anumite evenimente majore, unul dintre ele fiind nazismul. Mai exact, ascensiunea lui Hitler. Și el înșira  acolo, pe două pagini, întrebare după întrebare despre istoria germanilor și plăpândul, netalentatul și frustratul lor viitor lider: cum a fost posibil? Așa și eu.

Mi-aduc aminte prima zi la bloc de parcă a fost ieri.

Tata m-a cărat pe scări, cu ghipsul. Doamne, ce milă mi-era de el! Blocul abia era terminat. Bulevardul Crângași numărul 16, bloc 41, scara B, etaj 5, apartament 57. Ce complicat, față de Măguricea 38.

Demolarea a adus fiecărei familii din cartier bani și despăgubire pentru teren. Și un apartament în funcție de numărul membrilor familiei. Din câte știu eu, tata a primit 56 de mii de lei pe curte și un apartament cu patru camere în Crângași, cartier nou la acea vreme.

Banii poate par mulți, dar atât costa o Dacia nouă.

Deci nu erau atât de mulți. L-au pus să aleagă între mai multe zone din București unde se construia, vezi Doamne, socialismul și el a ales Crângași. Mai erau Șulea, Tei sau Miraj.

Să moară băiatul meu dacă nu ne-a dat de colo până colo!, zicea un vecin din Țigănie. Dacă tata alegea Tei, am fi stat lângă mătușica. Ce bine era!

Când am plecat din Țigănie, nu am luat nimic cu noi, absolut nimic.

Cu ceva timp înainte, tata își strânsese toate sculele din garaj și le dusese la mamaia lui Vasile. Erau aparate de sudură, tuburi de oxigen, chei fixe, franceze, ciocane, tot-tot. Mama le-a dat cheia ălora de la ICRAL și asta a fost. Oamenii s-au mutat în apartamente cu chirie la stat. O chirie mică, dar nu mai erau proprietari. Legea în urma căreia puteau cumpăra aceste apartamente s-a dat mult mai târziu.

Totdeauna m-am întrebat și probabil mă voi întreba până închid ochii: ce s-ar fi ales de noi dacă rămâneam acolo? Ce am fi devenit? Dacă nu ar fi venit demolarea?

Chiar așa, ce am devenit?

Privind înapoi, văd un copil cu care nu vorbea nimeni. Doar cele uzuale, drăgălășeniile, ciupiturile de obraji, pupăturile și câte un cadou. Azi, un copil de 11 ani e altceva. E aproape „matur”. Are smartphone, cont de Facebook, Twitter sau Instagram, are propria viață și ai niște limite – fie impuse de el, fie de trend- în comunicarea cu el. Ai de respectat identatea lui, opiniile, dorințele, libertatea, curiozitatea etc.

Atunci eram copii până pe la 14 ani, chiar 15. Sau, așa am fost privită eu, cel puțin, și cei cu care interacționam pe-atunci. Aveam obligația de a ne vedea de „carte” și libertatea de a ne juca. Până să vină demolarea, însă, am fost un copil prea mic pentru a fi băgat în seamă de cineva. Iar după demolare, la bloc, n-am mai contat. Fiecare își vedea „de el”.

Am crescut cum am putut, exact ca un pomișor pe care îl smulgi de undeva și îl plantezi altundeva și… Dumnezeu cu mila!

Cărțile mi-au fost tovarăș de drum dar și cărțile atâta timp cât nu ai o îndrumare și citești ce-o fi, nu ajută atât cât ar putea. Informații peste informații, lumi peste lumi se așează incoerente într-un cap și-așa nedumerit. Mă văd ca atunci când am fost la Veturica la serviciu: un copil care se uită în sus, la oamenii mari.

Una din cărți avea un cuvânt înainte al autorului în care acesta spunea că după ce omenirea a cucerit întinderea pământului, adâncimea oceanelor și nemărginirea spațiului, e timpul să facă cea mai importată călătorie: cea spre sine.

Am fost într-un muzeu și într-o parte erau expuse „amintiri” din comunism. Pentru mine sifonul, de exemplu, are o însemnătate aparte: bunicul meu era sifonar și eu când văd un sifon mi-l amintesc pe el și lumea lui, cum mergea să le umple boierilor… Și cum ne punea pe genunchii lui și ne pupa cu mustățile lungi și ne dădea mereu câte un leu, doi.

Bucățele de amintiri dintr-un trecut făcut fărâme. Ciob cu ciob, încerc să reconstruiesc ceva care să arate nu doar că și în Țigănia-cea-fără-monumente a existat viață, dar și cum au deturnat demolările destinele noastre, așa cum eu aș putea deturna furnicile care fac ture în scoarța copacului, doar pentru că pot.

Istoricii de azi spun că zece mii de case au fost demolate de Ceaușescu în București. Eu, sincer, cred că au fost mult mai multe. Singura capitală din lume distrusă pe timp de pace, cum bine spunea un arhitect. S-a scris, filmat și vorbit mult despre monumentele demolate. Desigur.

Dar oamenii? Copiii? Casele care, ce-i drept, nu erau monumente, dar aveau viață în pereții ăia luați cu remorca? Pereții pe care erau desenele noastre făcute cu creion chimic. Mirosul merelor din beci, bucuria fără margini de a sta în patul de sub vișin, strigătul mamei să venim la masă. Toate astea le-au demolat și nicio vilă, nicio multinaționalăși niciun mall nu le vor putea face la loc.

Ați scris vreodată ceva plângând? (Va urma)

Foto: pxhere.com

Lasa un răspuns