Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.

Cartea pe care o publicăm în serial este povestea lumii colorate și pestrițe de dinainte de demolare văzute prin ochii unei fetițe de pe Măguricea. 

Un text bine scris, sensibil și fragil, o căutare a unei copilării marcate de o astfel de abruptă schimbare. (Tudor Artenie)

De la grădiniță îmi aduc aminte puține lucruri. Mă mai uit la poze și într-una din ele mâncam un sandviș cu unt și parizer. Aveam o fundă roz la gât. Mama îmi lua multe lucruri roz, de drag că are o fată. Îmi zicea „Cur de plumb”, pentru că eram dolofană. Sau „Bulgăre de aur”.

La serbare, mama era cea mai frumoasă dintre mame.

Era îmbrăcată cu ii brodate, fie cu haine aduse de strănii care reparaumașini la noi. Avea blugi și tot felul de bluze cu dragoni sau flori. Mai târziu, m-am gândit că asiaticii de la ambasadele vecine le aduseseră pe cele cu dragoni.

De la școală însă îmi amintesc bine câteva lucruri. În primul rând că eram toți colegi, noi trei și verișorii noștri. Și mai știu că directorul o tot chema pe mama la școala din cauza fratelui cel mare, că numai probleme făcea. Lipsea, era bătăuș și vorbea urât cu profesorii.

Îmi amintesc de învățătoare, doamna Badea.

Avea iarna o căciulă din blană atât de moale și fină! Era o femeie mai în vârstă, înaltă, slabă și cu ochelari. În clasa a doua ne-a făcut pionieri. Trebuia să spunem ceva și să punem mâna pe steag. Eu am pus mâna pe culoarea galbenă. Și doamna mi-a mutat mâna pe culoarea roșie.

Apoi m-au făcut comandant de grupă. Aveam un șnur roșu închis de care atârnau niște ghinde cusute în ața aia. De fapt eu așa am crezut, că sunt ghinde, și îmi plăceau. După aia, am râcâit sfoara cu unghia, să le văd, și  erau din plastic. Am fost foarte dezamăgită. A fost un prim moment în care mi-am dat seama că lucrurile nu sunt chiar cum cred eu.

Dar, pentru că eram cuminte și învățam bine la școală, mi-au cumpărat și mie stilou chinezesc cu peniță de aur.

Scria așa de bine! Și aveam o colegă, Gabi. Era mai înaltă decât mine, era grasă și tunsă scurt, băiețește. Nu îmi plăcea de ea, ziceam că e țărancă din Pipera.

Pe vremea aia, Pipera era un fel de sat și noi, copiii din cartier, eram foarte suspicioși cu cei care veneau de altundeva. De fapt, mama îmi tot spunea: dacă te întreabă cineva de unde ești, să spui că ești de unde se dă ora exactă. N-am înțeles mult timp asta, până am ascultat Radio România Actualități și acolo spuneau, la oră fixă: „aici București, România, ora exactă”. Și se auzea acel tic-tac și spuneau „A fost ora cinci”.

Revenind la Gabi, am avut o mică ceartă cu ea, nu știu de ce. Și atunci ea l-a chemat pe fratele ei mai mare, de la altă clasă, să mă pună la punct. A venit fratele, mi-a luat stiloul de pe bancă, l-a pus jos și a călcat cu toată puterea pe el. Am plâns.

Dar apoi, fratele lui Gabi a regretat. Pentru că a fost înconjurat nu doar de frații mei și de verișori, ci și de toți golanii din școală. Cred că din acest motiv mi-a spus, o dată, profesoara de sport: „Sper că tu să fii altfel”. Altfel decât frații mei, m-am gândit.

Școala era lângă biserică.

În curtea școlii erau terenuri și după gard era o seră și apoi se vedea strada cu dispensarul și după ea, strada cu cimitirul.

Toată lumea mea era aproape, la o întindere de mână. Acum, dacă vreau să merg în cartier sau chiar altundeva, trebuie să iau metroul.

Când venea mama să mă ia de la școală, intram la Alimentară.

Toate femeile o cunoșteau pentru că mereu cumpăra câte ceva. Vânzătoarele purtau halate albastre, pe una o țin minte, tanti Lidia. Avea părul șaten și ochii verzi. Mereu mă gândeam că e frumoasă și că e păcat că vinde la Alimentară.

Țin minte că aveau niște bomboane acoperite cu cacao. La început, simțeai gustul amar,dar apoi se făceau dulci și erau așa de bune! Când veneam de la școală, trebuiasă mâncăm și apoi ne făceam lecțiile. Pe mine mă lăuda toată lumea că învăț bine și scriu frumos. Frații mei urau școala și nu învățau nimic.

Mama stătea lângă noi. Și apoi ne lăsa să ne jucăm afară. Uneori ne punea să dormim după-amiaza. Era cel mai nesuferit lucru, pentru că nouă nu ne era niciodată somn. Și ea tot zicea: „Dacă m-ar pune și pe mine cineva să dorm, ce bine ar fi!” Și noi îi ziceam, păi, dormi!… Speram să doarmă ea și noi să ieșim afară.

Și țin minte că într-o zi Nicu m-a pus pe mine să o rog frumos pe mama să ne lase afară. Și am zis: te rugăm din inimile noastre, nu ne pune să dormim. Și mama chiar a fost înduioșată și ne-a lăsat. Stăteam în patul de sub vișin și coloram sau desenam. Nicu și fratele cel mare lucrau la biciclete. Tot timpul le curățau, le ștergeau. Când era soare, străluceau. Tata ne învăța mereu să avem grijă de lucruri. Uneori stăteam în casă și ne jucam fie Baba-Oarba fie de-a v-ați ascunselea.

Ciudat, nu îmi amintesc decât zile cu soare. Nu știu ce făceam sau cum era când ploua.

În vacanțe, aveam un obicei. Plecam toți cinci și făceam turul țării. Tata se oprea din muncă și lipseam cam o lună de acasă.

Mergeam mai întâi la mare. De la doi ani am mers așa la mare. Plecam de acasă la 4 dimineața și la 7 eram la Mamaia. Tata avea o problemă: nu suporta să fie o altă mașină în fața lui. Îi depășea pe toți, mergea foarte repede.

Chiar dacă aveam bani, mergeam cu cortul. Aveam un cort mare, cu două încăperi și saltele mari. Mama avea două butelii mici, roșii, și ne făcea mâncare acolo. Aveam masă de cort, scaune de cort, umbrar. Acolo ne împrieteneam cu mulți oameni care stăteau și ei cu cortul lângă noi. Și tata nu făcea nimic, se odihnea. Țin minte că la mare vedeam străini care vindeau lucruri străine.

Mama cumpăra mereu Vegeta și tata țigări, că fuma foarte mult.

Femeile acelea care vindeau erau blonde și frumoase. Mama zicea că sunt poloneze. Și tata îi zicea: „da, poloneze din Bihor”.

De la mare mergeam la munte. Mergeam la Sovata, la Cheia. Era foarte frumos. De multe ori în aceste concedii mergeam mai mulți, cu multe mașini.

Am fost și în Deltă, pentru că în grupul nostru erau și pescari. Majoritatea erau milițieni. Nu mi-a plăcut în Deltă. Erau țânțari și animale. Am văzut mistreți și un șarpe mare.

Am ajuns și la Săpânța, la Cimitirul Vesel, de câteva ori. Nu înțelegeam de ce erau acele cuvinte pe cruci, că doar oamenii ăia muriseră. Tata citea de pe ele și râdea. Mai opream cu corturile pe malul Târnavei și îmi plăcea să mă uit ce repede curge apa.

Așa am început eu să iubesc țara, din aceste plimbări în care mama și tata spuneau tot timpul că ce frumos e la noi și ce bogați suntem noi, ca popor. Creștea în mine un sentiment de mândrie și când am făcut legătura între ce vedeam în vacanțe și stema țării cu grâu și brazi, mi s-a părut firesc și adevărat.

În vacanță îl vedeam pe tata îmbrăcat ca alți oameni. Acasă, el era mereu în salopetă și negru pe mâini.

Aveam la școală o poezie, „Îndemn”.

Ne puneau să învățăm poezii pe dinafară, dar uite că dintre atâtea, asta mi-a rămas în minte. Și era așa: „Când te duci seara la culcare/ Să-ți pui o mână sub obraz / Să te-ntrebi cu-ngrijorare/ Ce-am făcut eu oare azi? / o zi trecută fără fapte / care să-ți fi rămas în minte / În viața ta e ca o noapte/ sau ca un basm fără cuvinte”.

Probabil că se potrivea cu felul meu conștiincios de a fi. Mereu ziceam că eu sunt un mic tata, om muncitor.

Într-o zi, unul dintre cei cărora tata le repara mașina, un Fiat 850, i-a anunțat că pleacă din țară și că are câteva lucruri pe care ar vrea să ni le dea nouă. Domnul Iota. Printre acele lucruri erau și cărți. Noi nu prea aveam cărți și nu știu dacă cineva din cartier avea. Și așa am început eu să citesc.

Prima carte pe care am avut-o în mână – în afară de cele de școală – a fost „Pasărea fericirii”. O culegere mare de povești chinezești. „Pasărea fericirii” era chiar despre o pasăre care avea un dialog cu un om care o ținea închisă în colivie și ea îi explica foarte frumos și emoționant că ea ar fi fericită dacă ar fi liberă. Și, în cele din urmă, el a fost mișcat de rugămințile ei și a eliberat-o. Și ea îl însoțea, din pom în pom, și îi cânta. Prima poveste citită de mine.

Cartea era ciudată, era foarte mare și pe marginea unor pagini avea cuvinte scrise în chineză. Nu avea coperte. Am căutat-o recent pe internet și am găsit-o, pe okazii.ro, cu 40 de lei. Poate dacă am căuta mai mult pe internet, am găsi mici cioburi din care să refacem fosta noastră viață.

Povești știam pentru că aveam pick-up și mama ne cumpărase multe plăci cu povești.

Le tot ascultam, le știam pe de rost. Era una, Povestea boabelor de diamant, cu o fată Bălăioara, de care îmi plăcea mie tare mult.

Aveam în clasă un coleg. Matei. Era blond și cam grăsuț. Și mergeam împreună de la școală spre casă. Și spunea tot felul de întâmplări. O dată mi-a povestit că s-a luptat cu un băiat și acel băiat i-a crăpat capul în două. Și eu încercam să îmi imaginez cum venea asta, știu că m-am îngrozit dar mă și miram că nu se vede nimic,nicio urmă.

Îmi plăcea de el, era comandantul de detașament, avea șnur galben.L-am revăzut acum câțiva ani. Nu mi-a mai plăcut de el. Și tot stau să mă întreb: cum ajunsese acel mincinos comandant de detașament?

La sfârșitul clasei întâi am luat premiu și am primit cărți învelite frumos în celofan și legate cu un fir tricolor. Erau toți profesorii, părinții și noi,copiii, adunați în curtea școlii. Și ne chemau în față să ne dea premiul.

Mi-era așa de rușine! Aveam rochiță, nu uniforma. Și trebuia să îi dau doamnei un buchet de flori. Și ea mi-a zis să i le dau domnului director. Mi-a părut rău, că erau niște trandafiri atât de frumoși. Și oricum, e ciudat să dai flori unui bărbat.

Am stat doar patru clase în școala din Herăstrău.

De fapt, eram în clasa a treia când ne-au demolat. Dar mama a vrut să termin cele patru clase acolo unde începusem, așa că mă aducea și de la bloc tot aici.

Între timp, pe fratele cel mare îl exmatriculaseră, de rău ce era. Cred că s-a urcat pe școală, pe acoperiș, și a făcut pipi de acolo, de sus, spre cei de jos. Asta nu au mai tolerat-o. Și făcea școală undeva departe, aranjaseră cumva să îl primeascăacolo. Nicu săracul, cu chiu cu vai a terminat și el școala și apoi l-au înscris la o profesională.

Mamaia lui Vasile avea niște fini, Leana și Dodu. Și ei aveau o fată, Daniela. Daniela lui Dodu. Era foarte frumoasă și avea părul foarte lung, până la brâu și îl ținea mereu desfăcut. Era învățătoare. Stătea mult cu mine când eram mică. Era foarte blândă și vorbea frumos. Datorită ei am decis că mă fac și eu învățătoare sau profesoară.

Doctorii nu îmi mai plăceau.

Aveam un hol foarte lung, cum intrai în casă. Din acest hol se făceau uși pentru fiecare cameră și în capăt de tot era bucătăria. Pe hol, mama pusese un linoleum verde pe care îl spăla mereu. Într-o zi am alunecat pe el că era ud și am căzut. Mi s-a umflat genunchiul și mă durea.

M-au dus la spitalul de copii. A trebuit să mă interneze acolo, aveam apă la genunchi. Și m-au lăsat acolo, a fost groaznic. Era prima dată când nu dormeam acasă. Nu puteam să dorm deloc, erau tot felul de oameni care intrau și ieșeau în camera aia cu paturi mai multe în care erau și alți copii.

Într-o zi am auzit gălăgie și m-am trezit cu tata, care venise să mă vadă. Era cu nașul Valter și încă alți oameni. Femeile îi certau, le spuneau să vorbească încet. Tata a venit la patul meu și m-a luatîn brațe.

O femeie le-a spus să plece că sunt în stare de ebrietate. Nu știam ce înseamnă asta, am aflat mai târziu. Dar țin minte episodul și mi-era jenă de ceilalți copii și de femeile de acolo.

Vizita nu a durat mult, dar destul cât s-o țin minte și azi.

La un moment dat, m-au luat și m-au dus în altă cameră, m-au pus pe un pat și au spus că o să îmi facă o injecție, să scoată apa de la genunchi. Aveau cel mai lung ac de seringă pe care l-am văzut în viața mea. Tremuram și plângeam. Mi l-au înfipt undeva în zona genunchiului, dar nu m-a durut. Plângeam de frică, nu de durere. Au umplut seringa cu ceva galben. Mi-a spus doctorul că a mai rămas și m-a întrebat dacă să o scoată pe toată sau să o lase acolo. I-am zis să o lase acolo.

După aia mi-au pus ghips la genunchi și mi-au zis să stau câteva zile fără să mișc prea tare piciorul ăla. Dar eu am ajuns acasă și mergeam fără nicio grijă, ca și cum nu îl aveam.

Când m-au dus din nou la control, doctorul mi-a făcut observație și a zis că nu am stat, așa cum a zis. Și mi-a mai pus o dată ghips, de data asta tot piciorul. Mi-a dat tata un băț pe post de baston și umblam din nou așa, făceam ture prin curte. Nu mă duceam la școală, veneau colegi cu temele și mai povesteam ce e în lipsa mea.

M-au dus din nou la control. Doctorul iar mi-a făcut observație și mi-a pus din nou ghips. Tot piciorul, bazinul și jumătate din piciorul drept. Ca să fie sigur că nu mai umblu. Ce-i drept, nu mai puteam. În acele zile a venit demolarea, când  eu eram imobilizată la pat. (Va urma)

Anastasia Apostol

Author Anastasia Apostol

More posts by Anastasia Apostol

Leave a Reply