Există o legătură indisolubilă între spital și vârsta pe care o ai. Dacă ai uitat-o, o găsești în buletin. Carte de identitate, nu buletin, dar tot aia e!… Acolo, în bucățica aia de plastic scrie adevărul despre tine. Pe scurt, nu ca la mașini, în talon, sau ca pe orice alt lucru cumpărat și prevăzut cu certificat de garanție.

La spital ajungi la sfârșit.

Începutul e acasă, la birou, pe stradă și nu-ți dai seama ce ți se întâmplă. Zumzetul din jur te covârșește treptat. Ajunge să te asurzească. La început spui că dacă nu ai dormit bine noaptea asta, o să recuperezi mâine sau în weekend. Dacă nu ai făcut nu știu ce treabă azi, o rezolvi mâine. Uiți. Insomniile sunt ciudate, adormi, te trezești, iar adormi, iar te trezești, fumezi o țigară, îți aduci aminte ce ai uitat, iar dimineață ai uitat din nou.

Treci pe lângă spital în fiecare zi. E în drumul tău. De fapt, sunt mai multe în drum.

Dar nu te gândești la ele. Încerci să îți aduci aminte ce ai uitat. Te „bați” cu mânia, cu tupeul și cu indiferența celor din jur. Zici că ești tare și nu te afectează. Treci, în drumul tău spre birou sau spre întâlniri pe lângă un alt spital, apoi alt spital, dar nu le vezi.

Fumezi la volan și bei un capuccino din paharul de carton și te lași claxonat și depășit pe dreapta sau pe linia de tramvai și nu înjuri pentru că nu e frumos. Dar… „Paștele mă-tii, de ce claxonezi, nu vezi că e roșu!?!”

Mereu contează altceva. Altcineva. Hormonii stresului se zbenguie veseli prin vasele tale de sânge.

Nu e nicio lamentație aici. Poate o lipsă de disciplină și o oarecare comoditate. Alerg mâine, azi am de terminat nu știu ce chestie. Mâine? Mâine am altă chestie. Faci cumpărături seara, apoi iar nu alergi, doar ești obosit, nu ai mai dormit bine de nu-știu-câte zile. Chiar așa, câte? Ai uitat deja, au trecut luni bune. Sau ani?… Până să te apuci de socotit, unul are nevoie de ceva, altul de altceva, altul de altceva diferit de întâiul …altceva. Și te apucă nervii și nu mai alergi și mănânci pe apucate și fumezi ca un apucat.

„Ai grijă, hormonii stresului fac ravagii!”, îți spune un prieten medic. Te-ai plâns la telefon că nu ești în regulă și te-a trimis la spital.

Unde crezi că ajungi dacă nu te alimentezi corect?

La spital firește. Dar, cum spuneam, la spital ajungi la sfârșit. Mai întâi mănânci aiurea, mănânci prostii, îți place slănina, că deh, ești ardelean, și o mănânci seara, cu ceapă. Ziua nu mănânci pentru că nu ai timp, dimineața începe cu un clondir de cafea, așa că mănânci seara și mai mănânci și noaptea, când te trezești și pierzi vremea pe Facebook în bucătărie. Câte kilograme ai? Știi foarte bine, scoți cântarul de sub dulap dimineața, oftezi și te întorci la cafea.

Dacă nu ai grijă de tine, ajungi la spital!

E foarte simplu. Te uiți în buletin, te privești în oglindă, te sui pe cântar. Și îți zici că de mâine, ba nu, de luni începi o altfel de viață. Și vrei să o iei la fugă ca pe vremuri, dar ți se rupe tendonul lui Ahile. Stai în spital operat, în ghips, un doctor îți spune să îți schimbi stilul de viață, iar tu îți promiți că după ce scapi de ghips, o să o iei din nou la goană. Aiurea. Mai întâi cârjele, apoi bastonul, apoi kinetoterapia. Mai e cale lungă de străbătut.

Schimbă-ți stilul de viață!

Da, de acord! Dar trebuie disciplină, ai nevoie de o voință de fier, trebuie să înveți să dormi din nou și să mănânci corect și să faci doar atâta sport cât te lasă buletinul.

Și amâni schimbarea de la o zi pe alta, trec toate datele de referință pentru un nou început – Anul Nou, data de întâi a fiecărei luni, ziua de luni a fiecărei săptămâni. Și încep să te doară oasele, să obosești prea repede, să te enervezi ușor și să trăiești la fel. Și ajungi la spital și afli că ești copt pe dinăuntru, că nimic nu mai funcționează normal, că nu ești bolnav grav, dar ai toate datele să devii un pacient constant și să treci pe la spital în fiecare an.

La spital te vezi cu adevărat. Un spital e ca o oglindă.

La spital afli care îți sunt problemele. Mai întâi, treci prin mâinile asistentelor care te vor uita în câteva minute după ce ti-au luat sânge sau ți-au lipit pe piept ventuzele electrocardigrafului. Apoi ți se ia tensiunea și cineva o scrie pe fișă, apoi o uită. Apoi te ștergi de crema de după ecografii și vorbești cu doctorul căruia îi place de tine, dar peste câteva minute va intra acolo altul ca tine sau chiar mai rău, și te va uita și el.

Ești un anonim pe coridorul vechi, cu pereții vopsiți în ulei și luminat cu neoane chioare.

Liftiera te ia cu liftul la etaj, dar mergi în picioare, așa că te anunță că la întoarcere e cazul să cobori pe scări, sunt bolnavi grav în spital, pentru ei este liftul. Te-a privit scurt și te-a uitat imediat după ce ai ieșit din cotețul ei zburător.

„Schimbă-ți stilul de viață!”, sună propoziția medicilor care s-au îndurat de tine. „Da”, articulezi conștient. Apoi te întorci la neliniștea zilei și te urci la volan și viața o ia de la capăt și tu stabilești că de luni… Că nu mai vrei la spital, că încă poți. Și mai ai lucruri de făcut și mai sunt oameni care contează pe tine și te iubesc și te prețuiesc. Și sună telefonul și ai treabă și uiți. Totuși, de luni…

Foto: pxhere.com

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply