Cam două ore faci cu mașina de la Astana la Karaganda. Aproape 200 de kilometri, spre sud, prin stepa kazahă. Un ținut întins, drept, peste care cerul se așează ca un clopot. Drumul e bun, aproape pustiu. Stepa îți creează un acut sentiment de singurătate.

Florile stepei

Lagărele de la Karaganda

Aici, în Karaganda, au fost cele mai mari lagăre de prizonieri din cel de-al doilea război mondial:  Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37, Jeskazgan nr. 39. Au fost 24 de lagăre, dar documente despre acestea nu mai există. Cel mai mare a fost Spassk, singurul despre care există registre. Aproape 70.000 de prizonieri. Aproape 7000 au fost români. După căderea URSS, toate statele ai căror cetățeni au pierit aici ca prizonieri de război au ridicat monumente în memoria acestora. Germania, Japonia, Franța, Ungaria, Finlanda. La 9 septembrie 2003, statul român a ridicat, la rândul său, un monument. „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950” scrie pe piatra neagră. Mai multe informații găsiți în revista Memoria, consemnate cu sârg de primul ambasador al României în Kazahstan, Vasile Soare, un erudit, specialist în limbile mongolo-turanice.

Karaganda, iadul deportării

Dar nu doar prizonierii de război au cunoscut lagărele din Karaganda. În mai multe rânduri, sovieticii au deportat români din Basarabia, Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Transnistria. Am cunoscut, cu ani în urmă, la Cernăuți, români care s-au întors din deportare după 25 de ani. Mii și mii de români luați cu forța de la casele lor, urcați în trenuri cu vagoane pentru vite și aruncați în stepă în 1940, în 1945, dar și după aceea. Un foarte bun articol despre deportați și lagărele din URSS și Karaganda găsiți în revista Historia. E semnat de Valentin Hossu-Longin. Iar alte povești cutremurătoare găsiți pe site-ul românilor din Kazahstan: romaniidinkazahstan.info. De aici am luat și fotografiile de mai jos.

Basarabence în Siberia

Copii în lagăr

Prizonieri în lagăr

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În Karaganda am întâlnit copii și nepoți ai celor deportați. Români.

Sunt câteva mii de români declarați în Kazahstan. Statul kazah a creat o instituție care lucrează pentru toate cele 120 de minorități naționale din această țară – Adunarea Popoarelor. În Karaganda, i-am întâlnit pe românii din Societatea Culturală Dacia. Au cântat cântece populare, au dansat dansuri populare. Erau bucuroși și emoționați.

Românce din Karaganda. Cea mică va veni să studieze la Cluj

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am stat puțin, preț de câteva ore în Karaganda. Cât o consemnare scurtă pe blog. Dar au fost ore speciale, impresionante. O lume uitată peste care a crescut o lume nouă. Monumente funerare și oameni vii. Și tricolorul și drapelul kazah fluturând deasupra locului sacru din stepa nesfârșită.

Lasa un răspuns