Ipocrizia e sinonimă fățărniciei. E mai mult decât o minciună, este o formă a trăirii în minciună. Izolată, ipocrizia poate stârni zâmbete sau poate provoca reproșuri. Publică, ipocrizia ar fi normal să provoace indignare. Ar fi normal, spun eu. Mersul lumii însă mă contrazice.

Ipocrizia pe vremea comuniștilor servea supraviețuirii.

Oamenii se făceau mici. Nu toți, dar cei mai mulți dintre ei. Mimau respectul pentru partid și pentru iubitul conducător, înjurând în șoaptă și doar printre prieteni de încredere. Radio „Europa liberă” se asculta cu urechea lipită de aparat. Sistemul strivea pe oricine ar fi încercat să fie onest. Așa încât ipocrizia era o formă acceptată de funcționare a ființei.

Și cerberii sistemului preferau ipocrizia.

Mi-e greu acum să îmi închipui că activiștii, securiștii, milițienii, procurorii sau judecătorii credeau cu adevărat în Ceaușescu și sistemul lui. Dar mimau acest lucru foarte bine, ei fiind beneficiari direcți ai avantajelor acelor vremuri: mâncare din belșug, televizor color, autoturism, locuințe de calitate etc. Dacă poporul mima de frică, paznicii sistemului comunist mimau pentru avantaje. Ipocrizia era generală, iar sistemul funcționa.

Disidenții produceau disfuncții în sistem. De aceea erau înlăturați.

Disidenții stricau ipocrizia tabloului general. Spunând onest ceea ce credeau, nu numai că produceau un deranj auditiv, dar exista riscul să capete adepți. Să apară mai mulți curajoși. Prin urmare, erau eliminați repede și relativ discret din peisaj. Unii la pușcărie, alții la spitalul de psihiatrie, alții cu domiciliu forțat și, nu în ultimul rând, unora le era admis exilul. Contau împrejurările, relațiile, notorietatea sau susținerea internațională.

Ipocriții cei răi îi izolau de lumea ipocriților buni pe cei care spuneau adevărul și îi pedepseau extrem de sever! Așa a fost pedepsit Iulius Filip de Augustin Lazăr.

Iulius Filip a fost închis la Aiud pentru că nu a acceptat ipocrizia. Augustin Lazăr, procuror criminalist în 1986, era șef al comisiei care ar fi putut aproba eliberarea deținutului înainte de termen. A refuzat, iar Iulius Filip a executat întreaga pedeapsă: 5 ani și 4 luni de închisoare pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”.

Acum, Augustin Lazăr este procurorul-șef al României. Al unei Românii democratice și libere. Un stat-membru atât al Uniunii Europene, cât și al NATO. Augustin Lazăr nu are remușcări; nu a făcut decât să fie un bun ipocrit de serviciu în slujba regimului comunist. Felul în care a ales să răspundă întrebării publice despre cazul Iulius Filip nu mă surprinde. Ipocriții nu au obraz, nu au rușine, nu au cum avea demnitate. Și nici nu se vindecă.

Dar felul în care o mare parte dintre noi acceptă ipocrizia de ieri și de azi a inflexibilului procuror comunist este uluitoare. Ce-ar fi fost dacă Revoluția din 1989 ar fi fost înăbușită de aparatul represiv al lui Ceaușescu? Ce s-ar fi ales de cariera lui Augustin Lazăr? Cui i-ar fi refuzat dreptul de a fi liber?

Lasa un răspuns