Lumea mea, a ta, a lui, a lor! Lumea ta, da, a ta, sub diverse înfățișări, purtându-te de la răsărit la apus și apoi – de la capăt. Ca un urcuș pe trepte de apă. Drept sau șchiop, în cârje sau baston, cu ranița anilor tăi în spinare, în apă până la genunchi, pe treptele ude și reci și neodihnite. O dâră de apă în spatele tău, ca un pârâu din pădurea copilăriei și urcușul din față. Lumea ta nu e ca lumea celorlalți, așa cum ziua ta nu e ca ziua celorlalți. Și nici pârâul, și nici pădurea.

Lumea ta e păcatul trufiei tale!

Așa ar zice martorii urcușului tău zilnic pe treptele unduitoare. Așa o fi… Lumile lor se intersectează cu lumea ta, sunt momente de alinieri geometrice, de fandări care îți apasă călcâiul pe granița altor lumi. O să spuneți că vorbesc prostii – ce m-a apucat să scriu în felul ăsta aici, pe blog, despre lumea mea, a ta, a oricui. Și care ar fi dezacordul? La sfârșit toți murim, spunea cineva cu ironie, contemplându-și propriul pârâu.

Să nu te oprești. Mergi!…

Mergi, pentru că oricum ar fi lumea ta, ea începe când ai amintiri, continuă când privești cu speranță spre viitor și se oprește la cimitir. Durează puțin, de aceea e important să mergi, să nu te oprești și să nu te lași păcălit de unduirea treptelor de apă, chiar dacă le urci cu osârdie, chiar dacă îți sunt indiferente. Iar seara, după ce măsori lucrurile  făcute, înainte de a-ți spune rugăciunea, așază-ți gândurile în ordine pentru a doua zi. În fiecare dimineață, lumea o ia de la capăt.

O înmormântare la țară putea fi un bun prilej de reportaj.

Dar nu scriu niciun reportaj. Nu scriu despre cana care trebuia spartă în curte sau în fața porții atunci când s-a plecat cu mortul de-acasă, nu scriu despre biserică, cimitir, parastas, pomeni. Nici despre oameni – din marele oraș sau din satul prăfuit înfipt parcă în coastele unui deal mic. Nici despre căldarea cu apă și cana de metal de la întoarcerea de la cimitir și despre cum s-a spălat fiecare pe mâini, așa cum zice obiceiul. Lumile celor care au fost acolo s-au  intersectat și, preț de o clipă, curtea a fost lumea lumilor celor adunați acolo, cu lumânări și coroane.

„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”

Așa scrie în Sfânta Evanghelie după Matei. Și iei cuvintele astea în ranița anilor tăi și mergi și urci trepte de apă și te potrivești cum poți fiecărei zile. Și nu știi nici unde trebuie spartă cana, nici când se vor sfârși treptele. Nu e nimic tragic în toate acestea, e mersul zilei, e trecerea ta prin zi. Tu, cu lumea ta, de dimineață până seara, mai bun sau mai rău, intersectându-te geometric cu lumile tuturor celor care urcă deodată cu tine dealul de apă.

Iar când te vei opri, o să ai o clipă să privești pârâul din pădure. Fără nicio spaimă, pentru că, ești sau nu mai ești, în fiecare dimineață lumea o ia de la capăt.

Foto: atlantatrails.com

Lasa un răspuns