Gardul poate fi o temă de comunicare. În urmă cu vreo zece ani, predam comunicare la o universitate dintr-un oraș de provincie. Era un curs post-universitar, destinat inclusiv responsabililor din instituțiile publice. Participau la curs atât comandantul poliției județene, cât și adjunctul acestuia. Sediul poliției, nu departe de centrul orașului, era înconjurat cu un gard înalt încă din vremea comuniștilor. Am dezbătut inclusiv simbolistica reprezentării instituției publice. De la uniforma polițistului, până la gardul care desparte instituția de cetățeni.

Unul dintre cei doi cursanți polițiști cunoștea subiectul. Făcuse un stagiu de pregătire în Franța și studiase această parte a comunicării instituției publice. Deși nu se gândise niciodată, după cum singur a mărturisit, cel de-al doilea șef de poliție a acceptat cu ușurință concluzia de la curs: gardul trebuia desființat! Era anormal ca o instituție însărcinată cu siguranța publică să se teamă de cei de care ar trebui să aibă grijă și să se izoleze în spatele unui gard…

Ieri am trecut cu mașina pe lângă gardul Parlamentului.

Am luat-o la dreapta după Parcul Izvor, urcând spre Șoseaua Panduri. În dreapta sunt vreo două hoteluri. În stânga, gardul hidos de piatră întărește cenușiul zilei de început de decembrie din București. De mai mulți ani, asociații civice și câte un parlamentar răzleț aruncă subiectul demolării gardului în spațiul public.

Apar promisiuni, inițiativa este declarată revoluționară, mânecile costumelor scorțoase sunt suflecate cât mai vizibil, se anunță măsuri importante, se caută unghiul favorabil pentru camerele de filmat. Vâlvătaia se stinge a doua zi și nimic nu se schimbă.

Gardul celei mai importante instituții a democrației ține piept cu dârzenie oricărui „atac” al cetățenilor.

Pe o poartă laterală, ies și intră mașini ale celor ce lucrează… după gard. Strada se înfundă cu mașinile blocate de manevrele aleșilor. Curajoșii protestează, claxonând insistent. Alții doar mormăie în barbă, obișnuiți cu blocajele  acestea. Șoferii mașinilor oficiale par și ei obișnuiți. Niciun semn de mulțumire, nicio lumină de avarie nu se aprinde în semn de recunoștință. Așteaptă indiferenți să își facă loc pe poartă.

Gardul îi înghite și îi absolvă de orice răspundere civică.  Ce frumos ar fi dacă am putea merge la picnic pe dealul verde din jurul Parlamentului sau dacă am putea privi concertele din Piața Constituției stând pe iarbă…

Transparența nu este un obiectiv al vreunui proiect guvernamental, ci un mod de funcționare.

După atâția ani de exercițiu democratic, demnitarii români nu înțeleg că rostul lor este (și) acela de a fi aproape de oameni. De a reduce distanța cetățenilor față de putere, așa cum definesc sociologii problema aceasta. De a da încredere, având încredere.

Ascunși în spatele gardurilor, nu vor putea niciodată înțelege aceste lucruri, atât de simple în realitatea mileniului trei în Europa. Nefirescul trăit ca firesc amorțește simțurile și desparte în două orice comunitate. Suntem noi și sunt ei. Două entități pe care gardul le face mai ales antagonice.

Cursul de comunicare s-a încheiat cu promisiunea solemnă a șefilor poliției că vor dărâma gardul. Am trăit atunci iluzia că am aprins o scânteie în studenții mei. M-am înșelat. Gardul e tot acolo și azi. Toate gardurile sunt la locul lor.

Oricum am trăi, e limpede că trebuie să trăim bine despărțiți!

Lasa un răspuns