Profesionist. Pe 26 martie 1993, The New York Times (un cotidian al satului global în care trăim) a publicat pe prima pagină o fotografie emblematică pentru foametea ce bântuia atunci în Sudan: un vultur ce pândea o fetiță numai piele și os, care se târa spre un centru de ajutor.

Premiul Pulitzer pentru un profesionist care a relaționat cu un vultur.

Pentru acea fotografie, Kevin Carter a primit Premiul Pulitzer în acel an. La trei luni după aceea s-a sinucis, mâncat, din interior, de remușcări. În loc să fi ajutat cumva biata copilă, a pândit să facă o poză bună. Aștepta să vadă următoarea mișcare a vulturului, deci cu vulturul relaționat, nu cu puiul de om. Iar după aceea a plecat. În preistorie, vânătorii  trăiau din vânat.  În capitalismul victorios,  un profesionist trăiește din profesia sa. Până aici nimic imoral, și nici de aici încolo pentru că…

Educația ne-a creat niște cuști nevăzute în care, dacă stăm cuminți, suntem protejați de orice neplăceri.  Iar dacă mai suntem și foarte buni profesioniști, suntem gratulați de ceilalți. Iar cultura a securizat aceste cuști, cu diverse medalii și reguli de bună purtare.

În Sudan, de exemplu, jurnaliștilor li s-a interzis să atingă victimele foametei, pentru a nu contacta vreo boală transmisibilă pe care să o ducă, Doamne ferește, în lumea bună.

Din respect pentru gestul suprem al lui Kevin Carter, pentru umanitatea pe care și-a redobândit-o prin suicid, voi încerca să formulez câteva jaloane ale limitei dintre profesionalism și ticăloșie. Sunt perfect conștient că e un teren minat: orice pas e riscant, dar merită făcut pentru că, poate-poate, vom fi mai atenți când ispita ne-ar duce dincolo.

Când conștiința unui profesionist (a profesiei) împarte același palier cu propria conștiință apar probleme.

Matematic se scrie așa: noi/ceilalți = ceilalți/noi. Cât timp nu sunt pe picior de egalitate, trăim liniștiți. Ori suntem profesioniști, dar cam licheluțe, gândind că scopul scuză uneori mijloacele, ori suntem niște +/-(semi)ratați, pentru că ne împiedicăm mai tot timpul în considerente morale. „A voi înseamnă a putea, dacă nu ai scrupule în ceea ce privește mijloacele” – spunea Carmen Silva.

Săptămâna trecută, în Noua Zeelandă, un trib Maori a reușit să convingă parlamentul din Auckland  că râul Whanganui este, din punct de vedere juridic, o persoană.

Parlamentul nu făcut decât să reconfirme un act mai vechi, din 1840, pe care statul neozeelandez l-a încălcat sistematic. Potrivit tratatului de Waitangi, râul respectiv era încă de atunci o persoană, reprezentată în orice instanță de un reprezentant al populației indigene, și unul desemnat de guvern.

Dar nu de acel tip de „persoană” în care ex-deputatul Remus Cernea voia să includă delfinii, ci o zeitate. Adică, o persoană sacră – ceea e cu totul altceva.

Din păcate, nu este o victorie a ecologismului ,ci mai degrabă acceptarea/tolerarea oficială a unei religii minore într-un sistem juridic eminamente laic. Și e bine că e așa! O victorie care ține pasul cu valorile în jurul căruia se reașază, periodic, conștiința colectivă.

Locul acestei victorii nu este întâmplător.

Noua Zeelandă este chiar la capătul lumii, în sens geopolitic. Nu e tentantă pentru nicio mare putere și pentru nicio mare religie. Oamenii aceia au fost lăsați în pace din toate punctele de vedere (o linie dreaptă ce ar ne-ar uni cu acea țară trece prin centrul Pământului).

Luat de val, în ziua în care am aflat vestea am trimis următorul mesaj unei colege din Noua Zeelandă. ”Poate acel râu va declanșa un curent de adâncime, un val al trezirii conștiințelor”. Un mesaj cam new-age și patetic. Dar să nu vorbim de funie în casa spânzuratului, mai ales dacă funia mai este udă pe alocuri, de la ultimul tsunami.

Orice religie antropocentrică ne provoacă împotriva „celorlalți” (păgâni, necredincioși, ignoranți, egoiști), adică a celor de altă credință.  De văzut, în acest context, recenta premieră cinematografică „Tăcerea”. Nici ecologismul nu face excepție. Doar că antinomia pe care se bazează e una ciudată, pare un fel de mașină (sic!) cu frâna de mână trasă din fabrică. „Noi, celelalte specii – contra lor,(oamenii)”, pentru a reechilibra ecuația. Doar că „noi-celelalte specii” avem drept avocați tot oameni…mai mult sau mai puțini onești.

Ecologismului habotnic face prozeliți doar din rândul specialiștilor. Cu oamenii simpli nu discută și e normal ca aceștia să nu-l înțeleagă și să-i opună rezistență. Orice misionar a învățat mai întâi limba localnicilor, să poată comunica.

Unde este ticăloșia, unde sunt ticăloșii?

Ticăloșii (ca și proștii) sunt peste tot, dar a le da de urmă presupune oarece finețe a simțurilor, capabile să treacă prin cutiile de care vorbeam la început. Dar lucrurile nu sunt foarte complicate, deoarece:

1) un profesionist ticălos nu va recunoaște niciodată că a greșit, ci va căuta să-ți arate că altă dată, în împrejurări similare (similare doar în mintea lui), tot el a avut dreptate;

2) un profesionist ticălos nu vede niciodată întregul, ci doar partea care îl interesează – scuza: sunt și alții, la fel de profesioniști (vezi planetele vizitate de Micul Prinț, populate numai de specialiști), care se vor ocupa de restul (sau de resturi, precum vulturul din fotografia de la început);

3) un profesionist ticălos exagerează, proporțional,  răul făcut de alții și binele făcut de el însuși; niciodată nu va accepta că „Ițic și Ștrul are dreptate”;

4) un profesionist ticălos este un excelent manipulator, dar un deplorabil formator de conștiințe.  Săracu’, ar vrea să fie și bun formator, dar nu are nici răbdarea necesară și  nici disponibilitate de a dialoga. Nu vrea minți independente, capabile să transmită un mod de a raționa și a relaționa, ci copii imediate.

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasa un răspuns