Trubadur. Poet-cântăreț medieval din sudul Franței, spune dicționarul. Dar moda trubadurilor nu a apus, zilele trecute am cunoscut un trubadur fermecător. Speram să îl întâlnesc la București. Am aflat că primăria capitalei a organizat un festival de artă stradală. Am luat parte oarecum accidental la acest șir de evenimente. Pedalând pe Calea Victoriei, era cât pe ce să mă trezesc în brațe cu o statuie vivantă ușor supraponderală și aproape goală. Ne separa doar un strat subțire de vopsea galbenă. Pe care nu l-aș fi pus nici pe tabla casei darămite pe un sân tânăr. Probabil sunt de modă veche.

La o lună după, am aflat că trubadurii au fost excluși din pachetul cultural oferit de primăria Capitalei. Chestie de gust.

Un trubadur la malul mării

În schimb, am trăit câteva seri o bucurie tihnită lângă un trubadur pe faleza din Eforie Nord. A fost o experiență deosebită. Omul răspundea – cu un bine-venit și foarte atent simț critic – cererilor celor ce se plimbau pe faleză. Are o voce cu totul specială și un repertoriu pe măsura vocii. L-am întrebat de ce nu cântă într-un restaurant. Răspunsul a fost cumva surprinzător: formațiile ce cântă sub un acoperiș sunt prost plătite de patronii acelor acoperișuri. Surplusul, pentru care muzicanții stau seară de seară sub acele acoperișuri, vine direct de la meseni. Știm prea bine: și gusturile, și gesturile, și muzica. Alternativa la „fără număr” e cerul liber, pe care, în nopțile senine, se văd stelele. Tot fără număr.

Ne-am împrietenit instantaneu, așa cum doar copiii mai știu să o facă. Și așa am descoperit un om ce și-a asumat explicit și clar misiunea de a îndrepta lucrurile. A spus-o natural, fără pic de emfază, sorbind dintr-o ceașcă de cafea. De aproape patruzeci de ani mă învârt între ceea ce țăranul simplu numește „oameni mari” – academicieni,  profesori, politicieni, preoți, dar nu l-am auzit pe unul spunând așa ceva: că are misiunea de a îndrepta lucrurile. Nu lumea, ci lucrurile.  Știu, suntem tentați să spunem că de fapt nu e decât o altă formă de iresponsabilitate și o așa misiune nu poate fi asumată de niciun individ izolat. Dar tocmai aici greșim. Fiecare din noi trebuie să-și pună în gând așa ceva.

Am descoperit un trubadur ce trăiește în cea mai nebună și frumoasă incertitudine.

Cât de sigur poate fi un venit produs este bucuria pe care o dai altora gratis? La un moment dat, niște tineri i-au aruncat în cutie câteva monezi. S-a oprit din cântat și i-a rugat să-și ia „atenția” înapoi. Copii s-au conformat și, ușor rușinați, s-a oprit și să asculte puțin. După care au vrut să pluseze cu o bancnota de cinci lei. Omul i-a refuzat din nou, dar fără pic de răutate în ton. „Păstrați-i, voi aveți mai multă nevoie de ei decât am eu”, a zis el.

 

 

 

La microfonul lui s-au perindat și alte voci, unele chiar foarte bune. Era suficient un schimb de priviri și o scurtă repetiție pentru acordarea vocii cu chitara și jam-session-ul era gata.

De fiecare dată când mă gândesc la trubadur îmi vin în minte versurile unui cântec al lui Dan Andrei Aldea: „Om bun, deschide-ne poarta și dă adăpost unor bieți menestreli”. Nu despre porți e vorba, ci despre inimi.

Iar când mai vedeți câte un trubadur pe stradă, gândiți-vă că diferența dintre cutia milei și cutia demnității o fac doar talentul și sufletul. Ambele pe tavă, alături de cutia cu bani. Așa că fiți mai atenți când mergeți pe stradă. S-ar putea să vă vină să îndreptați lucrurile.

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Join the discussion Un comentariu

  • Petru spune:

    Toti incercam in viata, fiecare cu puterile si talentul lui, de a indrepta ceva….. Frumoasa atitudinea trubadurului…..

Lasa un răspuns