Min heltinne, ca să fie clar, înseamnă „eroina mea” în complicată limbă norvegiană. Promisesem aici că voi face un serial cu eroinele mele.

Doamna M. este a doua despre care scriu, după Daniela.

De ceva timp, privesc cu ochi mai blânzi și mai curioși Norvegia, țară care până de curând mi se părea muuult prea fițoasă și mult prea departe de noi, în toate sensurile posibile. Acum, distanța s-a scurtat, pentru că cea mai bună prietenă a mea e acolo, de câteva zile. Și nu știu deocamdată pentru cât timp. Nu e în vizită, ci a plecat, teoretic, pentru câțiva ani.

Cert e că în aceste zile am văzut altfel Norvegia, mai exact un orășel al ei. Am intrat, prin clipuri video și fotografii, chiar și într-o bucătărie de-a lor, am văzut câteva dealuri și chiar un lac. Un apus, case colorate și oameni zâmbind. E altfel când ți le arată cineva care stă acolo, îți dă detalii și simți că au „viață”, nu e ca și cum te uiți la poze pe net. E foarte frumos totul. Acea țară ca afară la care tot visăm.

Cum a ajuns prietena mea acolo e însă o poveste care pe mine m-a tulburat teribil. Mi-a dat peste cap mai tot ce știam și credeam despre oameni și determinarea lor. A fost și este o lecție.

Ne-am cunoscut acum 25 de ani.

Eu eram o tânără din București, ea era tot o tânără, dar o tânără mămică a doi copii din Sfântu Gheorghe, Covasna. M-a impresionat… erau atâtea lucruri pe care le știa și le făcea! Lucra la o instituție, avea multe răspunderi, creștea copiii, ținea casa… Dar știa și cosmetică – făcuse un curs! – știa ce e la modă, știa politică, filme, poezie… Și m-a uimit cât de fermecător se purta cu soțul ei. M-a uimit de asemenea faptul că într-un oraș „de provincie” cineva poate fi atât de deschis la minte. Desigur, eu eram cea îngustă la minte, știu. Veneam din „marele oraș”, dar parcă trăisem în pădure.

Am trecut de atunci printr-o mie de chestii amândouă, pentru că s-au mutat la București. Am locuit împreună. Aveam seri după seri de cântat la chitară, de povestit, de gătit. Mi-a fost aproape la nuntă, apoi când am născut, apoi la botez, la tot ce a fost important în viețile noastre am fost împreună. Sunt 25 de ani în care încap un million de amintiri.

După instituția de la Sfântu Gheorghe, M. a lucrat într-o redacție din București, la secția Cultură. A devenit rapid un membru al breslei. A pătruns cu grație în lumea artiștilor plastici și ajunsese la intre în atelierele lor ca la ea acasă. Mergea în taberele lor de creație, făcea anchete, era nelipsită de la expoziții.

A lucrat de-a lungul anilor la câteva ziare, apoi a decis să facă o nouă schimbare.

A ales să facă o școală de asistenți medicali. A durat 3 ani. O altă lume, alte personaje, alte reguli. Departe de artă, de presă și de tot ce știa până atunci.

A deveni asistent medical e greu. Am tot vorbit cu ea despre asta. Răspunderea e foarte mare, la noi. Pentru că la noi asistentele fac cam toată treaba prin spitale. E greu să înveți despre infarct și cum să îngrijești un pacient care tocmai a suferit unul. E greu să înveți și despre sugari, dar și despre diabet sau ce ai de făcut cu cei aflați în comă, la terapie intensivă. Ea aici a făcut practica, unde era cel mai greu. Cei trei ani au trecut. La finalul lor, a obținut un contract în Norvegia. A plecat acum câteva zile.

Mi-a fost tare greu să diger plecarea asta, pentru că simt că am rămas singură pe-aici. Noi vorbeam zilnic, toate cele. Pandemia ne-a obligat să ne vedem puțin, dar trecea ea, la un moment dat și ne-am fi reluat discuțiile. Uneori cu socata ei minunată în pahare aburinde și mereu impecabile, pentru că la ea acasă totul e impecabil… Alteori cu bere sau din când în când un răsfăț cu cocktailuri recomandate de fata ei cea mare.

Acum, și dacă trece, tot nu o să o văd pe M. Și mă întristează acest lucru. Din egoism, normal. Pe de altă parte, jumătate din mine e fericită pentru ea. Are acolo o lume civilizată, curată, ordonată, respectuoasă și tot așa. O lume în care oamenii zâmbesc, sunt deschiși, sunt relaxați. Și sunt foarte bine plătiți. Da, e și acesta un aspect.

Decizia de a pleca nu e niciodată ușoară.

Mai ales când ai familie, când ai „un rost”, cum se zice. Când ai părinți care deja sunt în vârstă, când ai soț care rămâne acasă – copiii sunt deja mari, au viețile lor. Dar, dacă „te ține”, iei această decizie. O iei ca să îți îndeplinești un obiectiv, ca să strângi niște bani, ca să vezi dacă poți, dacă faci față, ca să vezi lumea, ca să nu regreți mai târziu că nu ai luat-o când încă puteai. O grămadă de motive. Dar cred că cine ia o astfel de decizie e foarte tare. E o persoană puternică și sunt sigură că și lui Dumnezeu îi plac astfel de oameni. Care merg înainte chiar dacă au o lacrimă într-un colț de ochi și inima strânsă-strânsă când intră în acea lume complet străină. Cu fiecare zi, însă, strânsoarea aia mai slăbește un pic. Și ești așa prins cu noua viață, încât nu prea mai ai timp să te gândești la toate problemele celor pe care i-ai lăsat în urmă și care erau zi de zi și problemele tale. Acum importantă e adaptarea, limba asta grea, fir-ar să fie, că are atâtea cuvinte de legătură, atâtea care trebuie pronunțate într-un anume fel…

Când lucra la ziar, îmi povestea despre picturi și artiști. Când a făcut școala, aflam despre nutriție, sugari, branulă și toate astea. De-a lungul anilor, au fost foarte multe chestii pe care le-am învățat de la ea… Despre cum să îngrijești flori, vase, pisici, haine, ten, laptop, ochelari… Mii de lucruri.

Acum aflu despre Norvegia. Adun toate aceste informații și iată câte am învățat și eu! Păi nu ar fi cazul să îi mulțumesc pentru toate aceste lecții și să îi spun că da, este eroina mea? Ba da! Este!

Și îi mulțumesc! O însoțesc zi de zi în drumurile ei norvegiene și mă rog să îi fie bună și blândă lumea cea nouă.

Și abia aștept să fac o vizită!

Gina Artenie

Author Gina Artenie

Gina Artenie este filolog și fost jurnalist. A fost profesor de limba română, secretar PR de teatru și manager al unui magazin online de obiecte tradiționale românești. Are studii în marketing digital și colaborări cu asociații de caritate. În prezent deține o firmă de consultanță în media, PR și comunicare.

More posts by Gina Artenie

Leave a Reply