Aparținător. Așa se numește în limbaj de specialitate persoana care are dreptul să interacționeze cu medicul în numele pacientului. Când ești pacient sau medic, lucrurile sunt clare. Perspectiva e – fără supărare – ceva mai îngustă decât a unui aparținător (ca să respectăm formula oficială). Când ești pacient, ai dureri și asta îți ocupă foarte mult spațiu psihic. Cumva, nu-ți mai arde de nimic. Dacă nu ai dureri sau ești în recuperare, te bântuie nenumărate gânduri care gravitează tot în jurul problemei pe care o ai.

Ca medic, te ocupi de șirul de oameni care te așteaptă pe la uși. Oameni care se țin după tine pe holuri cu acele priviri pline de speranță, teamă, recunoștință sau chiar reproș. Îți faci meseria – operezi, pansezi, te uiți pe radiografii, scrii trimiteri, scoți fire, te uiți pe analize, iar pansezi, iar operezi, răspunzi la telefon, faci programări. Și apoi, în puținul timp pe care îl mai ai, te ocupi și de ale tale. Dacă nu ești prea obosit.

Când ești aparținător, ai posibilitatea de a vedea panoramic.

În funcție de cât ești de atent, vezi o lume întreagă într-un spital. E fascinant.

Cel mai greu este să ajungi la un anumit etaj, să zicem 4. Ca aparținător însoțind o persoană bolnavă, tu ești cel „în putere”, tu ești „rezolvatorul”, deschizătorul de uși. Nu că ar înseamna ceva. Pe holuri toți trec pe lângă tine în viteză, chit că ești foarte aproape de o persoană semiinvalidă pe care o ajuți să se deplaseze. De la asistente, medici, brancardieri, alți pacienți sau rudele (aparținătorii) lor, cu toții merg repede-repede, fără să se uite. Bolnavul devine deodată transparent, iar riscul să fie și mai lovit decât este crește cu fiecare pas.

Sute de treninguri, niciun sacou

Cum spuneam, ca apaținător vezi ansamblul. Ceea ce te frapează din prima, după ce ajungi la secția unde ai nevoie, e că 90 la sută din cei pe care îi vezi în jur – cu excepția angajaților – sunt îmbrăcați în trening și încălțați în adidași.  Spitalul pare o mare sală de sport dispusă pe verticală. Un contrast teribil; ei, de fapt, nu pot face sport, majoritatea fiind suferinzi. Dar și rudele vin tot în trening. Și mă îndoiesc că ar fi prea mulți sportivi. E acea comoditate de acasă devenită publică, pe fondul unei nepăsări crunte: nu mă interesează ce zice lumea despre mine. Dacă apare cineva îmbrăcat mai decent, cu siguranță „vine de la minister”…

Pe de altă parte, e o plăcere să te uiți la asistente sau doctorițe.

Dacă uniforma e stabilită deja – în sfârșit, pantaloni! – diferențierea o fac accesoriile. Saboți – cu flori sau în toate culorile, coafură nu știu de care, tatuaj, brățară, ojă, șosete, ruj, lănțișor, medalion, bonetă, inel. Un arsenal întreg, de la vizibil la discret dar care există. Un efort susținut de a ieși din “uniformă”, de a spune că ești diferit sau diferită. Mi-a plăcut.

Fiecare aparținător e martor la discuțiile de pe culoar și stă la cozi.

Dacă ai de mers la mai multe cabinete cu pacientul, ai de stat. Dar este un timp în care afli nenumărate lucruri. De la unele complet neinteresante – povestea unei familii în care nora și soacra ajunseseră în sfârșit la un conflict deschis –, la altele despre achiziții complet neinspirate pentru spital. De ce luăm aparate din Polonia și nu Philips, care sunt atât de bune? De ce s-a luat acel produs – General Electric made in China? Iată, a mers doar câțiva ani și s-a stricat, iar  piesele costă enorm? De ce nu ne întreabă nimeni pe noi ce achiziții trebuie făcute?

Angajații spitalului suferă de fiecare dată când se strică ceva, nu numai pentru că nu își pot face meseria, ci pentru că acele lucruri costă prea mult. Pentru că în spatele fiecărui defect e o licitație dubioasă, un contract câștigat de cine trebuia. Dar în fața oamenilor suferinzi stau ei, nu patronii acelor firme. Angajatul e un fel de aparținător al echipamentului.

Ca aparținător afli și secrete din spital.

Afli, de exemplu că a fost furat ceva peste noapte din nu știu ce cabinet. Afli pentru că în fața ta e un polițist care îi ia  o declarație unei angajate. Ceva mai târziu, pe un alt hol, trec alți doi polițiști. Unul povestește celuilalt: „a zis că i-au furat telefonul și 16 milioane. Când l-am luat mai tare, a zis că de bani nu mai știe exact”.

Chestii faine, ușor de observat de oricare aparținător.

Am stat de la 9.30 la 13.30. Am fost și la chioșcul din spital să iau o ciocolată caldă. Cam dulce și cam aromată, dar  așa o livrează aparatul.  În urma mea, a venit o tânără angajată, nu știu exact ce era – uniforma era albastru închis. A rugat-o pe doamna care servea să îi pună deoparte o plăcintă cu brânză, că nu avea bani la ea. „Dar ia-o și îmi aduci tu banii, mai târziu!”, i-a spus femeia. Nu păreau să se știe… Sau, chiar și dacă se știau, mi s-a părut… nice. La fel cum mi s-a părut și prietenia dintre rezidenți. Ieșeau grupuri-grupuri să bea cafea, vorbind și râzând.

La fel mi s-a părut crenguța de salcie prinsă cu scoci într-un colt al liftului… Cineva a adus de la biserică acasă și de acasă la spital acea crenguță sfințită.

Și, în fine, cea mai faină fază: când am coborât pe scări, la un etaj inferior era lume foarte veselă, cu buchete de flori. Prima dată am crezut că e o cununie… Dar, nu, acolo așa e mereu. E secția de nou-născuți. Merită să stai acolo o oră pe zi, cred că e terapie curată.

I-am zis doctorului, la plecare, că sistemul ăsta, așa cum e el, funcționează. Și el zice: „funcționează… Și ar funcționa și mai bine dacă nu s-ar fura atâta”.

Foto: thriveglobal.com

Lasa un răspuns