Ce știm, de fapt, despre tineri? Cum înțelegem visurile lor și, mai ales, cum îi susținem în fața asaltului răului pe care noi l-am creat?

„Noi, generația de azi, suntem altfel. Nu puteți înțelege!”

Am cunoscut zilele trecute o tânără agentă imobiliară, de 22 de ani. Am stat puțin de vorbă cu ea despre haosul din domeniul imobiliar, despre lipsa de răspundere și despre meseria ei, devenită deja riscantă în lipsa unei legislații care să așeze lucrurile în ordine.

E din Timișoara și, spre dezamăgirea și regretul tatălui ei, a renunțat după doi ani la facultatea de Drept pentru a veni să se „rătăcească” în București. O să facă  și o facultate, dar mai încolo, spune. Acum, continuă ea,  trebuie să își canalizeze energia, entuziasmul și puterea de muncă pe „făcut bani”. „Noi, generația de azi, suntem altfel. Nu puteți înțelege”, îmi zice zâmbind. E foarte frumoasă, ai zice că e manechin. Nu voia să mă facă să mă simt în vreun fel, ci pur și simplu pentru ea era și este limpede că facem parte din dimensiuni diferite. Un discurs care mi-e foarte cunoscut, de la fiul meu. Și de la alți câțiva tineri.

O temă pentru noi, cei „mari”

Am mai scris aici despre tineri. Termină liceul, iau bac-ul și se înscriu la cinci facultați și văd ei unde au „șansa” să ajungă. Pentru ei oricum nu contează, o fac de gura noastră. Se duc acolo și constată că stau la un loc cu zeci de tineri ca ei și pe zi ce trece se sufocă. Profesorii sunt aroganți și atunci când vin la cursuri le vorbesc și îi privesc cu dispreț. Când și când, câte un asistent ceva mai uman salvează aparențele unui sistem sinistru. Și, după câteva luni, încep renunțările. Ar merita făcut un studiu: câți tineri renunță la Facultatea de Litere, de exemplu, după primele 3 luni? Rezultatele ar fi interesante. Pentru că statistica arată doar cifrele convenabile, astfel încât anul viitor să fie depuse și mai multe dosare și încasate tot atâtea taxe de înscriere.

Ei, cei tineri, refuză să piardă acești ani prețioși.

Ca și agenta din Banat, și fiul meu spune același lucru: sunt cei mai buni ani din viața mea. „Nu o să îi irosesc stând ca un șobolan să ascult un profesor arogant citându-se singur dintr-una din cărțile pe care mă obligă să le cumpăr!

Refuză să fie „șobolanul” unui sistem pe care îl detestă, îl consideră corupt și „comunist”. Spune că mai toți tinerii gândesc ca el dar nu au nici curaj, nici soluții – sunt „la mâna părinților” sau pun în balanță viața de student chinuit cu cea pe cont propriu. Viață pentru care nu îi dă nimeni nicio șansă. Poate doar vreun supermarket, pe un salariu minim și muncă maximă. Și stau și îndură. Dar sunt unii care se sufocă la propriu și pleacă fără să se uite în urmă.

Nu spun că sunt toți așa. Sunt și din cei care se duc la școală și învață, respectă regulile așa cum sunt și nu se plâng. Știu că e ceea ce trebuie făcut și merg înainte, trecând peste obstacole și ignorând lucrurile care îi deranjează. Sunt mai puternici, mai slabi? Poate. Sunt mai nepăsători? Din nou, poate. Nu știu.

De ce scriu eu toate acestea? Pentru că fiul meu refuză să o facă. Consideră că nu merită să irosești efort pentru o societate căreia nu îi pasă și nici nu face efortul să asculte și să  înțeleagă. E, dacă vreți, o scrisoare de la cei care nu ne scriu.

Între timp, își vede de treaba lui. Are un mic business pe care l-a clădit din liceu și care avansează greu, fără alte finanțări decât cele din salariile noastre și micuțul profit reinvestit. S-a dus pe la câteva bănci care evident i-au recomandat în stil corporate să facă pași. Nu vrea să plece din țară pentru că e la curent cu politica europeană și cu poveștile altor tineri. Zice chiar că la ei e mai rău decât la noi. Ei între ei, cei tineri și furioși, comunică.

Detestă politica de azi și de ieri, dar l-ar vota președinte pe principele Nicolae.

El, care nu a votat și nici nu ar vota, ar face totuși o excepție: ar merge la vot pentru o singură persoană – principele Nicolae. Cum de a găsit fostul membru al Casei Regale susținători în acești tineri, nu știu?!… Pentru că „oamenii mari” nu îi dau niciun credit acestui principe. L-au întors pe toate părțile și au conchis că e inapt. Poate că tinerii văd în el un fel de supererou care a fost nedreptățit și la final își ia locul cuvenit, în regat? Poate că au văzut prea multe astfel de filme?  Un lucru e cert: sunt radicali. Sunt neiertători. Sunt raționali.

Nu îl interesează mai nimic din ce facem și ce spunem noi.

Consideră că pierde timpul ascultându-ne, întrucât nu avem un limbaj comun. Nu îl interesează protestele, religia, tradițiile, știrile, temele de dezbateri. Dacă ne plângem de facturi, spune că avem un management stupid al cheltuielilor. Se uită la anumite filme, la anumite canale de youtube și citește foarte mult în limba engleză. Poate discuta despre orice, dar preferă să n-o facă. E simplu: timpul pe care ți l-ar da ție îl poate folosi mai bine făcând altceva.

„Eu nu vreau să fiu mâncat!”

Stau uneori și mă uit la el cum arată ca un „hipster”, cu barbă mare, și caut în el copilașul pe care îl duceam în parc și pe care îl învățam să se joace frumos cu alți copii, să le dea și lor jucăriile lui, să împartă și să fie tolerant. În școala generală avea câțiva colegi răi, care îi chinuiau pe restul, dar și pe el. Al meu era politicos și învățat de acasă să nu riposteze, să nu fie și el  rău.

Mi-a reproșat asta ani buni!

Mi-a zis că acei copii răi ar fi trebuit pedepsiți dur, pentru că numai așa s-ar fi oprit. Și că eu, cu atitudinea mea „tolerantă”, nu am făcut  decât să îi dau credit celui rău și să îi permit să continue să terorizeze și alți copii. Uită-te în sălbăticie, spune el: cel mai tare se impune, iar cel mic și slab este mâncat. E o lege a firii, o selecție naturală și e stupid să „ții partea” celui slab care de cele mai multe ori e și dăunător mediului, fiind invaziv. „Eu nu vreau să fiu mâncat”, spune.

Ce îți rămâne de făcut, ca părinte?

Poate că nu ești de acord cu tot ce spune. Poate te enervează că nu e și al tău în rândul lumii, la școală, și te întrebi OK, și la noi era la fel, dar noi am rezistat. El de ce nu poate? Și apoi îți spui: merită să sufere, să fie atât de nefericit? Până la urmă, ce e important?

Ai o singură variantă de răspuns: să îl susții cât poți și să te rogi să fie fericit!

Are un proiect uriaș, un vis pe care vrea la un moment dat să îl pună în practică. Își canalizează toată energia spre asta. Poate la un moment dat  va dori să scrie el despre acest proiect, nu dau „spoilere”, cum zice.

Dacă ai un vis și faci tot ce poți ca să îl transformi în realitate, o realitate care ar ajuta milioane de ființe pe termen lung, mai trebuie ceva?

Lasa un răspuns