Prin anul 2000, un coleg din State, plecat din fosta Cehoslovacie, profesor eminent, susținea înflăcărat că a fi profesor nu este o meserie ca oricare, ci este o adevărată misiune. La care eu m-am luminat brusc; aici este explicația războaielor cumplite – chit că se dau într-un ibric – din lumea academică. Pentru că doar într-un război civil toți se simt în misiune.

În ultimii ani, mi-a fost dat să asist la peste zece concursuri pentru ocuparea unor posturi de profesor.

Pe lângă asta, în fiecare an am refăcut fișele disciplinelor pe care le predau. Și în fiecare an a trebuit să atașez fiecărei discipline așa-zisele competențe verticale și orizontale. Care trebuie extrase dintr-un fel de Chivot (digital, firește, adică un pdf) atenți ca cumva să se spargă, să nu se atingă între ele, deși sunt scrise într-o păsărească perfectă.

Lipsește ceva? Da, profunzimea, adică a treia dimensiune, fără de care nu le putem pune eticheta de produs 3D (nu am înțeles de ce, dar această etichetă se aplică și la detergenți, mai nou).

Adevăratul profesor este cel ce-ți induce un dulce sentiment al ratării.  După ce-l asculți, îți spui ție însuți/însăți: „Am cam pierdut vremea… Domeniul acesta e mult mai interesant decât plicticoșenia în care mi-am săpat cariera”.

Profesor bun este cel ce are harul spunerii poveștii.

Anul trecut am citit despre o mulțime de teorii ale învățării, grație unei mingi ridicate la fileu de o editură. Am și scris un capitol de carte pe tema asta. Mi-e teamă însă că înțelepciunea celor peste zece mii de cuvinte (furajate, după Marin Sorescu) va dispărea brusc de îndată ce voi întâlni un coleg ce nu știe să folosească bisturiul pedagogiei moderne, dar are harul comunicării emoțiilor. Adică, unul care știe să facă o poveste. Cer iertare celor pe care îi voi supăra. Cel ce nu știe să facă o poveste din disciplina pe care o predă va rămâne doar un simplu vehicul al informației.

Cu ceva timp în urmă, un coleg îmi trimisese o prezentare Power-Point făcută de un adevărat domn Trandafir, probabil obligat, înainte de pensionare, să se instruiască în pedagogia digitală. Un text despre taina legăturii dintre mâna dascălului și mâna pruncului ce învață să scrie. Un text după lectura căruia îți vine să arunci calculatorul pe fereastra și să fugi repede într-o școală de țară unde să-ți găsești  un rost al vieții. Nu un rost în viață, ci un rost, un sens, al vieții.

Hans Robert Jauss a introdus în literatură termenul de „orizont de așteptare”.

Nu întâmplător, am auzit această sintagmă rostită de un profesor. Eram într-o librărie. Probabil, tot un domn Trandafir. A avea un „orizont de așteptare” înseamnă a știi încotro mergi. Mergi de bună voie, nesilit nici de Google Maps, nici de Youtube, nici de Facebook, nici de Forbes. Ci călăuzit doar de dulcele sentiment al ratării pe care pe care un profesor cu har a știut cândva să ți-l inducă.

Hans Robert Jauss

Orizontul de așteptare ne dă o aură de don Quijote fără de care ne măcinăm sistematic sufletele la moara nevăzută a fiecărei zile. Până la urmă, orizontul nostru de așteptare este cel mai prețios mesaj pe care îl transmitem urmașilor.  Doar dincolo de el, ei vor descoperi valorile umane. Un om rău nu are orizont de așteptare. Ar fi o risipă inutilă.

Lipsa orizontului de așteptare – ce se formează doar citind! – explică multe din relele lumii în care trăim. Competențele – verticale, orizontale, diagonale – vor fi preluate curând de calculatoare. Și noi cu ce mai rămânem, după aceea?

Foto: commons.wikimedia.org, archyworldys.com

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasa un răspuns