Suntem creștini, ortodocși cei mai mulți dintre noi, ne facem cruce când trecem pe lângă o biserică, parcurgem cu bucurie Sfintele Taine ale botezului și cununiei. Statistic, suntem peste 90% creștini și avem o încredere ridicată în biserică: 58%, conform IRES (măsurătoare făcută după catastrofa de la Colectiv). Construim Catedrala Mântuirii Neamului (și bine facem!). Facem pomeni și îi înmormântăm pe cei dragi cu slujbă și preot. Și spunem de multe ori „Doamne, iartă-mă!”.

De ce ne opunem grațierii?

Un prieten sociolog îmi spunea că modernitatea se vede diferit de către fiecare grup social. De asemenea, mi-a vorbit despre diferența dintre egalitate și echitate, dar și despre faptul că dreptatea se citește politic. Nu există „dreptatea” universală. Organizarea noastră socială, felul în care sunt create structurile de putere, plusurile și minusurile construcției democratice fac, până la urmă, din parcursul vieții o suită de suișuri și coborâșuri. Și ne fac, pe rând, mulțumiți și nemulțumiți, veseli și triști, îngăduitori și furioși. Și ajungem adesea în situații contradictorii.

Nimeni nu vorbește despre iertare, milă sau o nouă șansă pentru un om care a greșit.

Marea „bătălie” se dă între susținătorii grațierii și a modificării Codului Penal și cei care se opun acestor modificări. Bătălia îmi relevă însă o contradicție între ființa creștină și ființa „încărcată” politic. În niciun discurs public nu am întâlnit cuvintele „milă” sau „compasiune”. Nu vorbește nimeni despre iertare, nu aduce nimeni în discuție posibilitatea de a da o nouă șansă unui om care a greșit. „Stăm pe valori”, spunem despre noi că suntem „creștini”, dar jucăm într-o piesă politică în care faptele sunt cel puțin contradictorii. Și chiar dacă iertăm, îi iertăm pe „ai noștri”, cei de care ne simțim aproape.

Unde se aude vocea deținuților?

Constat că, în vâltoarea evenimentelor legate de adoptarea sau de respingerea grațierii, tocmai vocea deținuților lipsește. Tot prietenul meu sociolog mi-a trimis un fragment dintr-o discuție purtată de doi intelectuali francezi de calibru Gilles Deleuze cu Michel Foucault. Reproduc un scurt fragment din ceea ce spunea despre închisoare și putere Michel Foucault: „Închisoarea este singurul loc unde puterea poate să se manifeste în stare nudă, în dimensiunile ei cele mai excesive, şi să justifice ca putere morală.”

“Am tot dreptul să pedepsesc, căci ştiţi că este o ticăloşie să furi, să ucizi…”

„Tocmai asta e fascinant în închisori, faptul că, de această dată, puterea nu se ascunde, nu se maschează, că se arată ca tiranie împinsă pînă la cele mai mărunte detalii, că este cu cinism ea însăşi, fiind în acelaşi timp pură, pe de-a-ntregul ,,justificată”, din moment ce poate să se formuleze, integral, înăuntrul unei morale care-i încadrează exerciţiul: tirania ei brută apare atunci ca o dominaţie senină a Binelui asupra Răului, a ordinii asupra dezordinii”, spune Foucault. 

Și revin cu întrebarea: unde este vocea deținuților?

Oricând este loc de grațiere, iertarea ne înalță.

Politicienii și intelectualii sunt tot creștini. Dar și ei trec pe lângă semnificațiile profunde ale iertării și construiesc proiecte politice care să le servească intereselor lor. Eu cred că oricând este loc de grațiere, dar mă refer aici la un proiect social și creștin serios, în afara intereselor de grup. În afara jocului politic.

Mai cred că intelectualii români ar putea lucra mai mult în acest teritoriu delicat al creșterii ființei întru valori.

Am scris, cu oarecare regret, în România liberă, despre coloana vertebrală elastică și nedureroasă a dlui Gabriel Liiceanu. Nu e singurul exemplu, dar mi se pare reprezentativ. Și trist. Reiau din aceeași discuție un fragment din Foucault: rolul intelectualului nu mai este acela de a se plasa ,,puţin înainte şi puţin alături” pentru a rosti adevărul mut al tuturor; ci mai degrabă acela de a lupta împotriva formelor de putere acolo unde el este în acelaşi timp obiectul şi instrumentul acesteia: în ordinea ,,cunoaşterii”, a ,,adevărului”, a ,,conştiinţei”, a ,,discursului”.

Nu, nu susțin jocul politic, cum ar putea, grăbiți, să înțeleagă unii cititori.

Dar cred în capacitatea noastră de a fi buni creștini de a ne ierta unii pe alții. Iertarea e dătătoare de speranță. Iar cine crede despre sine că este dincolo de această paradigmă, să pună liniștit mâna pe piatră.

 Foto: docsandlin.com

Join the discussion Un comentariu

  • stefan ungurean spune:

    As fi vrut sa fi scris eu acest articol, atat de mult mi-a placut! Sa ne intelegem, exista doua lumi, lumea vietii, a iubirii, a milei, a comunicarii… si lumea sistemului, a politicului, a justitiei, a economicului etc. Cum vedem chestiunea detinutului? Din perspectiva lumii vietii sau din perspectiva puterii si a bataliilor care se duc in cadrul ei?! Prin urmare, avem o problema de constiinta si de alegere fundamentala atunci cand abordam aceasta chestiune! In cele din urma, ce suntem? Suntem fiinte religioase sau suntem fiinte politice? Povestea ca ne dam religiosi, dar facem politica o stiu din Caragiale: „O faclie de Paste”! Poate nu ar strica, inainte de toate, lectura nuvelei. Iar aici ma despart de domnul Artenie: nu suntem 90 la suta crestini, asa cum ne place sa ne aratam. A fi crestin inseamna sa arati compasiune, nu sa tii postul si sa mergi la slujba duminica. A fi crestin inseamna sa te regasesti in ideea profetica a Mantuitorului, nu in ideea ritualica! Sunt convins ca 90 la suta dintre cei care au strigat un nu „hotarat” gratierii, vor merge de Paste sa ia Lumina! stefan ungurean

Lasa un răspuns