Am citit cu interes scrisoarea dlui avocat Adrian Iordache, fondator al partidului +PLUS, prin care își anunță demisia din partid și își explică gestul. Scrisoarea este a unui om inteligent, educat, cu un CV impecabil. Argumentele domniei-sale privind campania denigratoare la adresa dlui Dacian Cioloș par convingătoare.

Spune dl Adrian Iordache că se încearcă distrugerea politicianului Cioloș, iar pentru acest lucru se folosesc argumente din categoria „tatăl  dlui Iordache a fost ofițer al securității comuniste, deci +PLUS e o construcție de tip securist”. Și mai spune domnia-sa că păcatele tatălui nu se pot răsfrânge asupra fiului.

La prima citire, dl Adrian Iordache, fondatorul +PLUS pare că are dreptate. Dar…

Întotdeauna există câte un „dar”, nu-i așa? Ca să explic acest dar, încep cu o scurtă incursiune în viața familiei mele. Am trăit greu pe vremea lui Ceaușescu. Părinții mei au fost intelectuali, incapabili să facă rost de un kilogram de carne sau o pâine fără cartelă. Televizorul nostru era alb-negru și cumpărat în rate. Nu am avut mașină niciodată și nici nu se gândeau ai mei că ar putea avea vreodată. Până și hainele le cumpărau în rate.

Aveam colegi copii de cadre ale securității și activiști de partid.

Nivelul lor de trai nu se compara cu al nostru. Sigur, eram prieteni, nu făceam diferența, cu unii mai sunt prieten și azi, dar niciunul nu face politică. Dar trăiau altfel și – important! – au pornit altfel la drum. Au „furat” startul în viață pentru că părinții lor trăiau în cu totul altă lume decât noi, ceilalți. Sigur, nu îi învinovățesc de nimic, dar realitatea lor a fost alta.

Nu vreau să impresionez pe nimeni.

Eu și cei mai mulți colegi aveam o singură pereche de pantofi și o singură pereche de teniși pe an. În adolescență, nouă ne ajungeau pantalonii până la glezne, iar mânecile celor două cămăși de uniformă nu se vedeau sub haină. Dar erau dedesubt, era bine că nu se vedea că sunt scurte.

Ei, copiii nomenclaturii și ai securității, nu aveau astfel de teme.

Tații lor conduceau Skode, sau Dacii, sau mașini Lada. Aveau adidași și uniforme noi. Plecau în vacanțe cu părinții la mare. Eu am fost doar o dată la mare, cu mama și cu sora mea. Vacanțele le petreceam la Craiova, la bunica și la surorile mamei. Ajungeam acolo cu autobuzul de la Brașov. Ne lăsa mama pe mâna șoferului, pe mine și pe sora mea mai mică, iar la Craiova știam unde trebuie să ajung.

Repet, nu vreau să impresionez pe nimeni, cei mai mulți așa am trăit în comunism. Dar vreau să știți că am fost bun la carte, premiant, am intrat primul la liceu, am făcut sport, am avut câine, o chitară ieftină și un prieten care m-a învățat să cânt. Dacă trăiam în alt sistem, dacă aveam șanse egale cu cei ca dl Adrian Iordache, viața mea ar fi arătat altfel.

Mai mult, după ce am terminat liceul și am plecat de acasă, tatăl meu s-a certat cu partidul.

Instructor cultural într-un mic oraș de provincie – Sf. Gheorghe, județul Covasna – tata s-a trezit într-o plenară a partidului (el nefiind membru de partid, scriind uneori poezii patriotice nenorocite pentru 100 de lei) în care era chemat să fie criticat pentru că bea prea mult și a spus răspicat că el nu dă doi bani pe liderii politici prezenți la acea ședință.

A fost dat afară imediat.

În câteva săptămâni a fost mutat muncitor necalificat la fabrica de cabine de tractor din Întorsura-Buzăului. Ai mei au fost dați afară din apartamentul cu trei camere din cartierul sărac din Sf. Gheorghe și au primit unul cu două camere la Întorsura-Buzăului. Mama – de la biblioteca județeană, la biblioteca orașului, pe un salariu mai mic. Sora mea, de la un liceu bun din Sf. Gheorghe, la un liceu din Întorsura Buzăului. Iar drumul meu spre facultate s-a închis.

Viața noastră fusese dată peste cap. Supraviețuiam, ei acolo, eu, la București, greu.

Revoluția din Decembrie 1989 a fost un nou început.

Am fost la Intercontinental pe 21 decembrie seara. Am umblat pe străzi toată noaptea. Lucram la România liberă, eram corector și tehnoredactor, iar apoi am început să scriu la Ziar. Ziar cu Z mare! Acolo am învățat ce înseamnă libertatea, demnitatea, echilibrul și, mai ales, iertarea. A fost nedrept să plătesc pentru păcatele reale sau politice ale tatălui meu, dar la Ziar, între acei oameni excepționali ca Mihai Creangă, Petre Mihai Băcanu sau Anton Uncu, am învățat să iert și să mă iert. Și să fiu liber, să prețuiesc, dar să și respect libertatea.

Din toate aceste motive, nu îl cred pe dl Adrian Iordache și nu cred în partidul +PLUS.

Nu știu dacă a participat în vreun fel la Revoluție, bănuiesc că era prea tânăr. Dar pentru că pare, prin ceea ce a scris, un tip coerent, m-aș fi așteptat ca atunci când a înființat acest partid +PLUS să spună public că încearcă să repare ce a făcut tatăl lui. Nu că nu plătește păcatele acestuia. M-aș fi așteptat să înțeleagă că fiecare generație poartă pe umeri poveri, drepte sau nedrepte, venite din urmă. Mi-aș fi dorit să fi auzit despre domnia-sa că a susținut Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Și ar fi fost extrem de important ca atunci când dl Cioloș a preluat acest partid, biografia fondatorilor acestuia să fi fost publică.

Un ofițer de securitate distruge chiar și prin absență.

Dl Adrian Iordache, fiul unui ofițer de securitate, poate avea toate calitățile din lume, dar trebuie să știe despre sine că viața lui a fost alta decât a celor mulți. Mai bună. A avut un altfel de start. A fost în avantaj. Într-o țară de neprihăniți, fiul unui securist nu poate fi cel mai neprihănit om, chiar dacă el, personal, nu are nicio vină. Dar o minimă decență ar fi fost firească. Eu cred că România nu are nevoie de securiști în politică, și nici de fii de securiști. România a sângerat prea mult din cauza lor, iar fiii lor, dacă nu pot cumpăra bandaje, pot măcar să stea deoparte.

Dacă nu apărea informația despre ocupația tatălui său, și-ar fi dat dl Adrian Iordache demisia din +PLUS? Iată o întrebare grea.

Dacă ar fi fost decent, după ce a înființat +PLUS și i l-ar fi încredințat dlui Ciolos, dl Adrian Iordache ar fi demisionat înainte de a se afla sinistra ocupație a tatălui său. Nu a făcut-o!

Sper ca aceste rânduri să nu îl frustreze pe dl Adrian Iordache. Nu am scris o poveste personală, povestea mea e a celor mai mulți români care au trăit în comunism. Dar mi-aș dori ca domnia-sa să spună câteva cuvinte despre felul în care l-a iertat pe tatăl său. Și, poate, cum s-a iertat pe sine, chiar nevinovat. Sunt convins că înțelege la ce mă refer.

PS – Imaginea este de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Tatăl dlui Iordache știe cu siguranță ce este acest muzeu. Cu un click aici, poate afla și fiul.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply