Categorie

Trăiesc

Golan la puterea a treia. Despre Piața Universității și despre Mineriadă

Scriu acest text cu gândul la Mihai Creangă, redactorul-șef al României libere. Mentorul meu de atunci. E ziua lui. La mulți ani! Eram GOLAN în primăvara lui 1990. Pe iarba din fața Teatrului Național erau corturile cu greviștii foamei. Era seară, Piața se umplea de oamenii care veneau de la serviciu, de tineri, de familii care își țineau copiii de mână. Din difuzoarele de pe balconul Universității se auzeau cântecele lui Cristian Pațurcă. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Aici puteți asculta Imnul Golanilor și puteți vedea fotografii din Piața Universității. Am fost GOLAN la puterea a treia! La o măsuță…

Citește mai departe

Țigări comuniste într-o lume de chiștoace și fum

Intru la un supermarket, cumpăr niște lucruri, iar la casă cer țigări. Nu au Marlboro roșu scurt. Mă uit pe raftul desfăcut din spatele casierei și cer un pachet de țigări Kent lung. ”De doctor”, glumesc eu. ”Țigări comuniste”, răspunde casiera zâmbind. ”Cum comuniste?”, întreb nedumerit. Simt că încep să mă irit. „Așa le zic eu, pe vremea aia rezolvai multe cu țigări Kent”. Nu e în vârstă, nu a trăit mulți ani în comunism. Nu cred că știe ce spune. Cum te definești prin țigări? Iritarea mea crește. Nu știu exact ce mă enervează. Cred că asocierea acestor țigări…

Citește mai departe

Chuck Norris. Viața la țară. Fructe, grădină, buruieni. Partea plină și partea goală a paharului cu bere la pet

Am mai scris despre viața la țară. Mă repet. Scriu un fel de „viața la țară se întoarce”. Ca în filmele cu Chuck Norris, când eroul se întoarce și împarte pumni și picioare altor „răi”. O aventură care nu se termină, așa cum nu se termină dialogul din mijlocul drumului dintre șoferul de camion și cel de pe combină. S-au oprit, fiecare pe sensul său de mers. Sunt cabină lângă cabină, motoarele se aud în ralanti, dialogul e lung și important. Îl invoc pe Chuck Norris și monștrii de pe șosea se despart. Mă abțin, nu apăs claxonul. Îi arunc…

Citește mai departe

Carrefour, țeapa, scăricica friptă cu două prețuri și bodyguard-ul confuz

Carrefour este numele unui lanț de magazine uriașe care are, fiecare, parcare mare și bine organizată. Dar știe oricine acest lucru, nu-i așa?!… În București, la capătul parcării de la Carrefour Orhideea, un grătar sfârâie plăcut. Micii, cârnații și scăricica vibrează deasupra cărbunilor încinși. Cartofii prăjiți și garniturile de legume stau calde în vasele de sub vitrină. Ți se face foame instantaneu. Carrefour la porție sau la meniu? Sunt cu doi colegi. Subliniez prezența lor pentru că ne-am fentat toți trei. Am cerut câte o porție de scăricică, salate și garnituri. O damă brunetă manevrează cu atenția cuvenită unghiilor lungi…

Citește mai departe

Viața la țară. Selfie între poezie și realitate

Viața la țară, de 1 mai, poate înseamna: o masă la umbră, sub nuc, un grătar care sfârâie la câțiva metri mai încolo, parfum de flori multicolore, câinele care aleargă voios, vecina de la care cumperi ouă de găină și de gâscă proaspete. Selfie-uri, fotografii cu flori, câine, cârnați pe grătar. Cerul înstelat deasupra curții, vinul din damigeana abia scoasă din beci care aburește paharul, o răcoare abia simțită care te împresoară, aer curat, somn profund. Viața la țară trăită altfel Se poate și altfel. Drum cu hârtoape de la asfaltul din centru până la ulița ta. Zi de plantat semințe…

Citește mai departe

Evocare. 31 martie este mereu ziua lui Nichita

Evocare. Am crescut cu versurile lui. Cărțile lui Nichita se deșirau de atâta citit. Volumul „11 elegii” era favoritul tatălui meu. Când eram adolescent îmi plăceau „În dulcele stil clasic” și „Belgradul în cinci prieteni”. Și „Clar de inimă”. Am învățat câteva poeme pe dinafară, ascultam vrăjit „Emoția de toamnă” a lui Nicu Alifantis. Amintiri cu poezie. Iată una dintre ele. EVOCARE (Ea era frumoasă ca umbra unei idei) Ea era frumoasă ca umbra unei idei, a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzândă şi plângândă…

Citește mai departe

20 martie 1990. Târgu-Mureș. Amintiri din iad

20 martie 1990. Am mai scris despre evenimentele de atunci de la Târgu-Mureș. Am trăit acea zi acolo, ca trimis al ziarului România liberă. Am văzut groază, ură și sânge și am scăpat nevătămat doar printr-un miracol. Miracolul a fost o ușă de hotel rezistentă. 20 martie 1990. Primul meu zbor cu avionul. M-au sunat de la redacție foarte devreme, dimineața. Conducerea ziarului luase decizia să fiu trimis la Târgu-Mureș, să relatez despre manifestările  de acolo. Aveam 26 de ani și vroiam să fiu reporter adevărat. Cu siguranță, a contat și faptul că vorbeam maghiara. au trimis o mașină de la…

Citește mai departe

Lansare de carte și entuziasm. Povestea unei călătorii la Craiova

Lansare de carte. Acesta era evenimentul pentru care am luat trenul de Craiova la prima oră a dimineții. „Călătorii în centrul gândirii”, cartea cu și despre neurochirurgul Alexandru Vlad Ciurea se pregătea de întâlnirea cu publicul oltean. Am trăit o zi frumoasă și se cuvine să mai scriem și despre lucruri frumoase. Tren spre lansare N-am mai călătorit demult cu trenul. Am ajuns în ultimul moment, mi-am luat bilet de la conductor și când m-am așezat pe banchetă am întins mâna instinctiv spre centura de siguranță. Am și scris despre asta pe Facebook și am primit o mulțime de like-uri și…

Citește mai departe

Călători fragili printr-o lume aspră

De fiecare dată când ajung la Aeroportul Henri Coandă mă cuprinde un dor de ducă. Îmi plac aeroporturile. Spațiile sunt luminoase și neliniștite și mă fac să mă gândesc cât de aproape sunt orașele lumii. Și cât de aproape suntem unii de alții. Călători sau nu. Veseli sau nu. Sunt la Sosiri, o aștept pe mama unei prietene. Soțul ei a fost diagnosticat cu o boală grea. Femeia vine din Italia, muncește acolo. Prietena mea e la spital, cu tatăl ei, și-a luat liber de la serviciu, copiii, doi băieți în primii ani de școală sunt la o altă prietenă,…

Citește mai departe

Primăvara. Fragmente

Primăvara e încă la început. 1 Martie a colorat lumea noastră cu alb și cu roșu și cu mici figurine de sticlă sau sârmă. Dar marele oraș pare încă un conglomerat cenușiu, cu trafic înghesuit și oameni grăbiți. Pe măsură de treci de centru, praful străzii fărâmate de iarnă se confundă cu cenușiul blocurilor vechi din marginea Bucureștilor. Dintotdeauna mi s-a părut un oraș cenușiu. Agitat,e drept, dar cu prea puțină culoare. Și oamenii încă poartă veșminte groase, în culori întunecate. Din loc în loc, mai zărești o fustă scurtă, dar e încă devreme.   Mall-urile sunt pline. De parcă…

Citește mai departe