Adică, despre foarte mulți dintre noi. Știm, chiar dacă nu avem studii. Chiar dacă nu am citit nimic altceva decât postări pe Facebook. Când am ajuns în București, un prieten ardelean mai în vârstă mi-a spus să fiu atent la una din expresiile favorite ale locuitorilor capitalei: „dacă-ți spun eu?!…” Un argument suprem care nu putea fi combătut nicicum. Argumentul celor care nu se pricep la nimic, dar atacă decisiv orice domeniu.
Datele asta arată, că ne întoarcem la starea de urgență. Parcă am trăi într-un film prost. Un fel de „Pandemia se întoarce”. Un amestec de prostie, nesimțire, politicianism și proastă guvernare ne copleșește și deschide larg drumul virusului cu nume de bere mexicană. Parcă nu merităm nimic altceva decât o perpetuă stare de urgență. Sau, mai știi, poate doar asta merităm…
Contrast: polițistul cu genunchiul pe gâtul lui George Floyd și echipajul american care tot pe-atunci ajungea pe stația spațială. Tot contrast: trabucul ministrului de externe și vechitura de telefon a copilului de la țară prin care trebuie să participe la orele de școală online. Și încă un contrast: clanurile de grobieni tatuați cu burțile mari pe-afară și polițiștii care au ars într-o mașină puțin mai performantă decât un lighean. Cam așa arată lumea, nu credeți? O sumă de contraste izbitoare în caruselul fiecărei zile.
Încotro o luăm? După o grămadă de zile de stat în case și după două săptămâni de „relaxare”, cifrele arată că o luăm la vale. Producția industrială scade, numărul de angajați din industrie scade, turismul și cultura sunt la podea. Găsiți cifre aici, sunt de la Institutul Național de Statistică.
Gata, starea de urgență devine istorie! Vine starea de alertă, dar vine cu o mică pauză pentru că legile României sunt vechi și proaste. Gata, deocamdată, cu declarațiile pe proprie răspundere ca să ieșim din case. Gata cu explozia epidemiei, dar, atenție!, molima ne poate lovi din nou. Ne vom reveni treptat la normal. Nu brusc. Pas cu pas…
Derută. Acesta pare cuvântul de ordine al pandemiei noastre. Știm o grămadă de lucruri, dar niciunul nu e sigur. Nu e valid. Înțeleg că multă lume nu știe ce urmează. Nici domnii și doamnele de la vârf nu știu. Sau, parafrazând titlul unui film, fiecare știe altceva. Și ne spune fiecare ce crede de cuviință. Derută peste tot…
M-a întrebat un prieten: cum ar fi dacă în loc de cerneală roșie, profesorii ar folosi cerneala verde atunci când corectează caietele de școală ale celor mici? Și să sublinieze lucrurile bune. Cele scrise corect. Dacă elevul a scris un rând de litere „a”, să o aleagă pe cea mai frumoasă și să o încercuiască. Și să îi spună: uite ce frumos ai scris, așa să le faci pe toate! Copilul va fi motivat să lucreze bine în continuare. Cerneala roșie îi arată cât e de slab. Cea verde – cât poate fi de bun! Aproape nimeni nu folosește cerneala…
Mai e puțin până la 15 mai. Am întrerupt câteva zile jurnalul. Contrazic, iată, chiar sensul cuvântului jurnal. Dar trăim asta zilnic. Trăim în dezacorduri, nu-i așa? În dezacord cu un partid sau altul, cu un politician sau altul, cu un scriitor sau altul. În dezacord cu biserica sau cu nevasta sau cu poliția. „Ceea ce contează este obiectivitatea instruită a privirii asupra realităților lumii, puterea de a le înțelege și de a ne ridica lăuntric la înălțimea lor”. Citatul e din Max Weber. Cuvinte bine așternute unul după altul. Vă plac?
Am văzut frânturi dintr-un documentar realizat de BBC despre sărăcie. Sărăcie în vreme de pandemie. Sărăcie în lume. Mexic, India, Bangladesh, Nigeria. Sărăcie și la noi. După BBC, l-am ascultat pe sociologul Gelu Duminică într-un talk-show online. Sociologul spunea că în România sunt 4,5 milioane de oameni care trăiesc la limita sărăciei. Și doar 250 de mii de asistați social.
Fotbalul, politica și ungurii sunt cele trei teme majore ale societății românești. Capra vecinului e trecut pe locul al patrulea. Fotbal. Cred că Marin Preda spunea ceva despre 22 de indivizi care fugăresc o bășică de cauciuc. Ăștia 22 nasc pasiuni de pomină.
Discutii