De la o vreme, când ai 84 de ani, nu se mai întâmplă mare lucru în viața ta de zi cu zi. Trăiești o rutină, un mers al lucrurilor pe care nu îl mai controlezi și care depinde foarte mult de ceilalți, de restul familiei. Ei se ocupă de toate, ce mai poți face tu, „la vârsta asta”?
L-am ascultat zilele trecute pe premierul Cîțu explicând bugetul pe anul 2021. Trec peste „amănuntul” că nu a fost gata anul trecut, deși la cârmă era tot PNL. Explicațiile arată un ministru de finanțe preocupat de banii țării. Destul de corect, intră și acest lucru în sarcinile unui guvern. Numai că atunci când vrei guvernarea, trebuie să vrei să faci ceva conducând țara. Nu să administrezi sărăcia, ci să sporești bogăția. Altfel, ce cauți acolo? Doar un interes personal sau al unui grup care vrea să prospere prin interpușii de la guvernare?
Se numește Iulian Bulai și e un ambalaj. Nu a avut niciodată serviciu. S-a costumat în statuie prin Norvegia. Se făcea că e Ibsen. Pe dinafară, poate aducea. Pe dinăuntru, zero. Nimic. Zice că are înalte studii culturale. Nu se vede nimic. Ambalaj. E deputat USR de Neamț. Ambalaj de cea mai proastă calitate. A mai fost deputat, e la al doilea mandat, deci iată că a avut un loc de muncă. Ambalaj plătit de noi. S-a remarcat spunând prostii și platitudini. Că Fecioara Maria ar fi fost „mamă-surogat”, de exemplu. Sau, recent, i-a urat la mulți ani lui Eminescu,…
Nu, nu despre iritarea mea e vorba aici. Ci despre iritarea generală. Despre nemulțumire, grabă, neliniște, aroganță și agresivitate Și doar pe scurt. Sunt sigur că fiecare dintre voi are surse și resurse de iritare. Dar parcă niciodată nu a fost atât de vizibilă starea generală de nervi. Suspiciunea se revarsă din orice privire, iar pentru a da pe-afară, e nevoie de mai puțin de un vârf de ac. Mizele mici au devenit bătălii de viață…
A venit vaccinul și a fost întâmpinat de pupitru. Parcă ar fi o fabulă. Vaccinul era într-un camion de dimensiuni medii spre reduse. Pupitrul era standard. Vaccinul era în camion, pupitrul era oriunde se poate pune această scenă micuță. Pregătit să fie încălecat de cei care, bolnavi de propriile persoane, au nevoie permanentă de expunere. Vaccinul a venit pe roți, pupitrul a fost și acesta adus pe roți. Doar nu era să fie luat în spinare de eroii noștri de toate zilele!…
La vremuri noi, oameni noi! Dar puțintei și cam aceiași. Raed Arafat, de exemplu. Mereu în fruntea fenomenelor urgente. Florin Cîțu. Alt exemplu. Bun la finanțe, bun la antrenamente care pot provoca alegeri anticipate. Bun de premier. Prezent în capul mesei. Dacian Cioloș. Sebastian Burduja. Kelemen Hunor. Vasile Dâncu, exemplu de la ceilalți, ca să nu spuneți că sunt părtinitor. Adică, doar câțiva aleși dintre cei aleși!…
Suntem pe cont propriu, e clar! Spitalele se aglomerează, școlile se închid, dar nu și after-school-urile, totul se întâmplă online sau nu se mai întâmplă. Online, cine are internet. Cine are, să-i trăiască! Bulele de Facebook sunt încrâncenate, stau cu boturile deschise ca niște crocodili în fața prăzii. Suntem împreună, dar suntem separați bine. Suntem pe cont propriu!…
La comunicare se pricepe oricine. Ca la fotbal. Așa cum toți „scuipătorii de semințe” știu fotbal, toți „oamenii politici” știu comunicare. Sau presă. Mai toate domeniile sunt invadate de potlogari, mincinoși, neterminați și, mai ales, nepricepuți.
Statul e în continuare slab. Slab, așa cum a fost în epoca marilor privatizări și în perioada aderării la UE. La fel de slab ca în timpul bătăliilor cu mineri sfârșite cu „pacea de la Cozia”. Iar acum, în pandemie, slăbiciunea statului român (când spun stat, mă refer la autoritate) se vede foarte clar.
O să indic numele acestui om la sfârșit. Dar nu-l spun. Nu-l cunosc, îl știu din ce scrie el prin diverse publicații de pe internet și din ce scrie pe Facebook. Pe Facebook suntem prieteni, dar chestiunea prieteniei aici e ciudată… Prin urmare, nu-l cunosc pe acest om, dar aș pleca cu el la război.
Discutii