„Demolarea” este a treia parte a cărții noastre. Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.
Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii.
Pădurile rămân mereu un subiect deschis. Cu ceva timp în urmă am postat aici un text despre conștiința forestieră și pilda christică a convertirii lui Zaheu. După un comentariu asupra importanței culturii organizaționale, încheiam articolul într-o elegantă coadă de pește. Lansam o provocatoare temă de casă adresată foarte puținilor silvicultori ce știu și statistică (deja văd cum unii își umplu buzunarele cu pietre) și promisiunea de a reveni asupra subiectului. Dar cu speranța nemărturisită că nu va mai fi nevoie.
Măguricea e o stradă în București, în cartierul Aviației. Astăzi, un cartier de blocuri într-o zonă scumpă. Cândva, Măguricea era o stradă de case de la periferia Bucureștilor. O lume a mahalalei ștearsă de lamele de buldozer. Demolările din comunism au schimbat fața orașelor, dar au schimbat și destinele a mii de familii. Cartea pe care începem să o publicăm azi este povestea lumii colorate și pestrițe de dinainte de demolare văzute prin ochii unei fetițe de pe Măguricea. Un text bine scris, sensibil și fragil, o căutare a unei copilării marcate de o astfel de abruptă schimbare. (Tudor Artenie)
Aud, văd, merg par cuvinte la îndemână. Sensul lor însă se schimbă profund atunci când nu mai aud, nu mai văd sau nu mai merg. Greutatea vârstei nu își e suficientă, bătrânețea face totul mai greu Senzațiile se dilată și obosesc. Urcă greu și parcă tremurând fiecare treaptă. Se teme să nu alunece, să nu cadă. Știe că la aproape 82 de ani o căzătură poate fi ultima. „Sunt atâtea cazuri!”, spune. Ca o cârjă vie, o țin de cot. Am ținut-o de atâtea ori și am intrat în atâtea cabinete ORL, că deja nu le mai știu.
Ce știm, de fapt, despre tineri? Cum înțelegem visurile lor și, mai ales, cum îi susținem în fața asaltului răului pe care noi l-am creat? „Noi, generația de azi, suntem altfel. Nu puteți înțelege!” Am cunoscut zilele trecute o tânără agentă imobiliară, de 22 de ani. Am stat puțin de vorbă cu ea despre haosul din domeniul imobiliar, despre lipsa de răspundere și despre meseria ei, devenită deja riscantă în lipsa unei legislații care să așeze lucrurile în ordine.
Palatul Cotroceni și Palatul Victoria sunt într-un război continuu, iar finalul acestuia pare foarte departe. Nu se întrevede nici măcar un armistițiu. Este adevărat, politicienii sunt obișnuiți să se lupte între ei (pe banii noștri, desigur). Dar orice război produce victime, iar paroxismul încleștării instituționale face ca victimele să fie românii și România.
LGBT înseamnă lesbiene, gay, bisexuali si transsexuali. Știm cu toții. Dar acest text nu este despre orientarea sexuală a cuiva, ci despre economie. Și nu are nicio conotație religioasă. Dar încep cu un citat din Facerea, pe care un reprezentant al patriarhiei mi l-a sugerat în 2007. Căutam un motto al unui fluturaș despre ecologie pe care voiam sa-l distribuim prin biserici. Noi propusesem ceva cu referire la Potop. BOR ne-a suprascris ideea cu un text despre care ni s-a spus ca este asumat de întreaga comunitate iudeo-creștină: „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleți pământul şi-l supuneți; şi stăpâniți peste…
Spirala dezbinării româno-române pare fără final. Scindarea româno-română a devenit atât de puternică, încât nu mai contează decât URA! Instinctele primare se rostogolesc de pe Internet pe pavajul din piețe. Spirala dezbinării se spijină pe sloganul comunist „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”
Turcia nu e ce-am crezut! Recunosc, o lungă perioadă de timp am avut o oarece aversiune față de turci. Aversiune motivată nu atât istoric când mai degrabă freudian. Pe la începutul anilor ’90, nu găseai în farmacii decât vată medicinală turcească. Iar în mintea mea tânără și eliberată de frustrări defilau șiruri nesfârșite de compatrioate ce au mers sute de ani spre haremurile sultanilor. (Chit că prin ’90 unele românce mergeau, chiar de bună-voie, de prea bună-voie, spre Istanbul.)
Discutii