Urâm cu forță, din toată inima. De parcă ura este singurul sentiment care nu mai poate anima în vreun fel. Îi urâm pe ceilalți, îi judecăm la iuțeală. Și nu oricum. Cu superioritate, ceilalți sunt niște terchea-berchea. Niște „unii” care nu încurcă viața doar pentru că nu sunt de acord cu noi. Delictul de opinie e un izvor nesecat de ură. Și ne-o manifestăm din plin.

Îi urâm pe cei care încalcă regulile pe care și noi le încălcăm ori de câte ori se poate.

Îi urâm și pe cei pe care nu-i cunoaștem. Doar pentru că au trecut pe roșu la semafor sau pentru că au claxonat. Urâm babele știrbe, pupătorii de moaște sau, în replică, pe tinerii frumoși și liberi care merg pe trotineta electrică. Câini, copii, pisici, vecini, neamuri. Urâm mai ales ceea ce nu înțelegem.

Urâm politic, filozofic, etnic, social, cultural, sportiv.

N-avem loc unii de alții, râdem dacă vreun domn să scoate pălăria când salută. „Ce i-a trebuit copil, să stea în picioare, ce dacă e gravidă?”, se aude în autobuz. „Dă-l în p… mea!” „Dă-l în morții mă-sii!” se aude solemn oriunde, între două scuipături. Suntem fanii plăcuțelor suedeze pentru că ura trebuie concretizată. Avem, n-avem treabă, hai cu plăcuțele că ieșim în evidență la calitatea urii.

E foarte simplu să urăști.

Nu trebuie să ai răbdare sau rațiune. Nici umor. Nu ai nevoie de filtre interioare prin care să treci informații. Să îl treci pe celălalt. „E democrație, ce p… mea!”, spui ce vrei. Spui. Nu gândești. Nu cauți nimic, ești suprafață frustrată de propria viață și arunci spre ceilalți primul lucru care ți-e la îndemână. Sudalma. Ura. Pare că vine doar din vârful buzelor, dar nu e așa. Vine dinăuntru. 

De la ură la par mai e doar un pas mic. Foarte mic.

Sigur, cei mai mulți nu-l fac. Cei care urăsc sunt de regulă lași. Lașii sunt calificați pentru chestia asta. Dar unii fac pasul. Instinctul le spune că dacă toată lumea urăște pe toată lumea, e liber la violență. Iar violența creează o imagine de haiduc. De voinic neînfricat. De „bombardier”, cum se spune azi prin cartierele de periferie. Așa că unii fac pasul și pun mâna pe par. Sau pe cuțit.

Scandalul nu te descarcă de ură.

De ură te descarcă educația, rațiunea, cultura, bunul simț. Civilizația. Pumnul sau insulta doar te încarcă mai tare. Și pe măsură ce cauți argumente să urăști, te degradezi mai mult. Treci limita. Ataci mișelește. Jignești. Crezi că ești puternic.

Nu ești puternic, ești slab și speriat și nu ai încredere în nimeni.

Pentru că nu ai încredere în tine și pentru că ești prea leneș să umfli mintea așa cum îți umfli burta. Pentru că ești dependent de o imagine, nu de tine însuți. Proiecția ta despre tine și de fapt plină de resentimente. Spaimele tale se adună în înjurături. Pozezi în zmeu, dar ești un șoarece prins în capcana unor zile grăbite pe care nu ai răbdarea, rațiunea, cultura sau bunul simț să le trăiești civilizat.

Când vom înceta să ne urâm?

Nu știu, e greu de spus. E nevoie de muncă titanică a celor care se înțeleg lucruri cu ei înșiși. Și cu aceia care nu înțeleg și nici nu vor să înțeleagă. Ce să înțeleagă? E simplu: ura deformează. Vom putea schimba ceva doar când vom înceta să urâm și nu vom schimba noi înșine. Cred că aceasta este prima condiție a civilizației.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply