Prof. Ciurea. Neurochirurg. Un domn impecabil.

Volumul “Alexandru Vlad Ciurea. Călătorii în centrul gândirii consemnate de Tudor Artenie”  va fi lansat la Iași, la Librăria Tafrali a Universității Alexandru Ioan Cuza,  sâmbătă, 17 decembrie, la ora 12:00. Cartea a apărut la Editura Minerva. Iată un scurt fragment.

Coperta cărții

Profesorul Ciurea era după prima zi de campanie electorală din Brașov. Strada Republicii era aglomerată. Pietonalul larg din inima Brașovului era aproape sufocat de oameni sâmbătă seara. Eram cu profesorul, coboram de la sediul partidului și căutam un restaurant pentru cină.

Lucraserăm toată ziua; dimineață – interviul pentru realizarea profilului de candidat. Apoi, training după training. Mă uimea energia acestui om. Viu, atent, nota tot, punea întrebări. Înțelegea ce are de făcut, era uimit de multele sarcini pe care urma să le îndeplinească, dar nu contesta nimic. A înțeles că trebuia să înceapă la șapte dimineața să bată străzile, să vorbească cu oamenii la intrarea în fabrici și în stațiile de autobuz, a înțeles că urma să discute cu administratori de bloc, că trebuia să participe la conferințe de presă, la emisiuni de televiziune. I-am propus un tânăr dibaci, trecut deja prin câteva campanii, pentru coordonarea directă a campaniei sale din cartiere. A vorbit cu el, l-a plăcut, și i-a spus că are încredere și că îl va asculta.

Am ales Taverna Sârbului. Eram doar noi doi, ne era foame, eram obosiți, cârciuma era plină. Eu, în blugi, cu o cămașă albă cu dungi subțiri, roșii, și un sacou maro. Pantofi sport. Fără cravată. Profesorul – impecabil. Costum închis, cămașă albă, cravată bleumarin și un colț de batistă albastru-închis ițindu-se din buzunarul de la pieptul hainei.

– Ce bei?, m-a întrebat. Te rog să te consideri invitatul meu.

– Șliboviță, pentru început. Ce spuneți, nu încercați și dumneavoastră? Dacă e ca la Taverna din București, au șliboviță bună și știu să o servească.

RMN-ul din privirea profesorului Ciurea

– Nu prea beau, spuse. Uneori, seara, dacă ies în oraș beau seara un pahar de vin alb. Dar azi o să te acompaniez puțin.

O chelneriță tânără și un pic pic obosită, dar vioaie, ne-a adus două țoiuri aburite și reci cu băutură ca gheața.

– Noroc, domnule profesor!

– Sănătate!

Îl urmăream cu atenție, iar el știa lucrul acesta, dar nu părea să îl deranjeze. I-a sunat telefonul și a vorbit – am dedus – cu un fost pacient. Profesorul purta la ureche un dispozitiv cu bluetooth, telefonul stătea pe masă.

Prof. Univ. Dr. MSc Alexandru Vlad Ciurea

Am comandat și mâncare, am băut vin alb, a mai vorbit de câteva ori la telefon, apoi, brusc, atunci când chelnerița a vent să strângă masa, s-a uitat la ea cu atenție și i-a spus:

– Nu mai fi abătută, problemele se vor rezolva și copilul va fi bine. E fetiță, nu-i așa?

Femeia era să scape farfuriile pe jos.

– Da, fetiță, răspunse cu voce șoptită. Dar de unde știți?

Profesorul ridică din umeri, un pic amuzat

– Știu, pur și simplu. O să se facă bine, e doar răcită. Și tu vei fi bine, ai să vezi. Te-ai despărțit de tatăl fetiței, nu-i așa?

– Da, bâigui femeia. Ținea farfuriile în mâini și nu știa ce să facă. Da, a plecat. După accent, tânăra era de la țară, de undeva dintr-un sat de lângă Brașov. Se uita nedumerită când la profesor, când la mine.

– O să vină înapoi, spuse profesorul și se întoarse brusc la masă.

Chelnerița mai zăbovi câteva secunde, parcă încercând să înțeleagă ce îi spusese profesorul. Apoi plecă încet, ducând farfuriile cu atenție.

L-am întrebat pe profesor de unde știe.

– Știu, pur și simplu. Chicoti. Nu te mai mira, știu și despre tine multe lucruri. Tudor, lucrez de zeci de ani cu oameni. Se pare că am darul ăsta, să văd înăuntrul lor. Sunt ca un RMN, mai spuse, chicotind din nou.

Lasa un răspuns