Bruxelles. Sau Brussels. Sau „Bruxel”. Se citește în mai multe feluri, dar nu în felul în care sunt obișnuiți navetiștii noștri să pronunțe. Navetiști care au pornit la drum cu un tren politic, l-au abandonat, s-au urcat în altul sau au luat-o pe cont propriu, fericiți că legea nu le cere să renunțe la postul de europarlamentar atunci când pleacă din partidul pe ale cărui liste au candidat. Ce contează problema etică? Ce contează că nu știu să pronunțe corect numele capitalei Europei? Sunt acolo, la Bruxelles, au prioritate la trecerea prin aeroporturi, zboară la clasa business și au salarii greu de imaginat de către muritorii de rând și se simt, pentru o vreme, înalți demnitari ai lumii.

Bruxelles e o păcăleală civilizată a unei Europe în care neamurile s-au amestecat ca-n Turnul Babel.

O păcăleală în care cred ei înșiși – navetiști, migranți sau valoni și flamanzi. O căciulă pe care ne-am furat-o toți,  căciula Europei vestice, a cărei capitală, Bruxelles, este și capitala ciocolatei. Ciocolata unei țări care se vede frumos organizată din avion, cu multă verdeață, dar pe teritoriul căreia nu crește niciun arbore de cacao.

Un oraș frumos, îngrijit, civilizat.

 

 

Dar nu despre frustrările fostelor colonii belgiene vorbim aici. Până la urmă, fiecare se construiește cu ce resurse poate. Unii au, dar dorm pe ele, alții nu au și iau cum pot și de unde pot – cu bani sau cu arma în mână. Cu mult, foarte mult tupeu. Important e, azi, că Bruxelles e un oraș calm și cald. Aproape blând. Cu bulevarde largi, clădiri și statui imperiale, cu străduțe strâmte și magazine și cârciumi pentru toată lumea. Și, desigur, clădirile instituțiilor europene.

Bruxelles impresionează plăcut prin multe lucruri.

Prin felul în care și-a organizat traficul rutier, de exemplu. Benzi cu sens unic alături de linii de tramvai, apoi parcare pe sub care sunt drumuri de viteza mai mare, apoi, din nou, alt sens de circulație. Poți să respiri când conduci, și nimeni nu e nervos.

Sau prin așa-numitul „centru vechi”. Mult, mult mai mare ca întâmplarea cunoscută sub același nume din București. Cu mult mai multe feluri de bere, cu infinit mai multe terase, baruri sau restaurante. O bucurie să străbați cu pasul străzile pietruite cărora înserarea și luminile priceput montate le creează o aură de basm în care te pierzi și nu-ți pasă că nimănui nu-i pasă de tine!

Fumătorii aruncă pe jos chiștoacele fumegânde și nimănui nu i se pare nefiresc.

Nici nu are cum să i se pară nefiresc un gest care stabilește condiția unui tip de om – stăpânul! Iar un alt lucru ce pare firesc: micile magazine de la colțul străzii sau cârciumile presărate peste tot nu sunt ținute de belgieni. Lucru bun pentru amatorii de mâncăruri exotice și gustose, făcute de oameni adunați la Bruxelles din toate colțurile lumii. Dar e interesant de observat că la mese stau mai ales gazdele. Cei care aruncă pe pietrele vechi de sute de ani chiștoace fumegânde de țigări contemporane.

Românii care muncesc la Bruxelles sunt mulțumiți de viața lor în capitala Europei.

La boutique-hotelul în care am stat, la recepție, o doamnă din Moldova noastră stătea de vorbă cu o doamnă din Moldova cealaltă (tot a noastră, dar fără acte. Mai durează până vor veni aici navetiștii care să știe să pună problema asta). Am intrat în vorbă cu ele și am aflat că pentru un apartament cu două dormitoare chiria pornește de la vreo 600 de euro. O locuință la periferie, desigur. Am mai aflat că salariul minim net e de 1300 de euro, că au venit de mulți ani, că au mai multe joburi și că nu se vor întoarce acasă prea curând. Mai curând, nicicând!

La un alt hotel, unul de lux, câteva delegații oficiale din Africa au umplut parcarea de Mercedes-uri mari și negre și de bărbați înalți, cu pistoale sub braț și căști albe de comunicații în urechi.

Aici, pe terasa interioară, o fată din Târgu-Mureș mi-a adus cafea. Mi-a spus că mai are o colegă pe tura cealaltă din București. Și mi-a mai spus că nu știe ce are de gând colega ei, dar ea se simte bine aici. Și nici nu-i trece prin cap să se întoarcă acasă.

Și am mai aflat că românii sunt apreciați în Belgia pentru că sunt serioși, harnici și pricepuți.  Sunt bine plătiți și respectați și e nevoie de ei mai ales în sectorul construcțiilor. Și, da, mi-a plăcut la Bruxelles. Mi-ar plăcea să revin, și chiar mi-ar plăcea să lucrez în capitala Europei o vreme. Lucrurile sunt așa cum sunt, iar istoria trebuie privită cu înțelepciune. Iar dacă nu găsești niciun arbore de cacao în Belgia, nu înseamnă că nu găsești aici cea mai rafinată  ciocolată din lume.

Lasa un răspuns