Biserica e din nou subiect pentru prima pagină. După oribilul scandal Pomohaci, a venit povestea, la fel de urâtă, a Episcopului Hușilor. Două cazuri grele care, fără îndoială, au zdruncinat instituția și i-au afectat imaginea. Cazuri care au cerut reacție imediată din partea conducătorilor bisericii. Biserica Ortodoxă Română a reacționat conform propriului statut, iar atitudinea acesteia a fost publică. Pornind de la situația creată, Sfântul Sinod a luat o serie de decizii legate de Statutul BOR și Regulamentul autorităților canonice disciplinare şi al instanțelor de judecată, mai ales privitoare la examinarea acuzaţiilor (sesizărilor), cercetarea şi judecarea ierarhilor.

Biserica a aprobat retragerea Episcopului Corneliu. „Poporul” ar fi vrut judecată și pedeapsă.

Public, Biserica a transmis că a luat această decizie pentru că „parcurgerea tuturor etapelor statutare şi regulamentare noi privind desfăşurarea unui proces canonic bisericesc poate dura mai multe luni, fapt care ar prelungi foarte mult situaţia de incertitudine din eparhia Huşilor” (Comunicatul BOR îl puteți citi aici). Dar o mare parte a publicului, alimentată de senzaționalul dezvăluirilor picante – homosexualitate și șantaj – pare să fi dorit altceva. Iubitorii de „lemn și spații mici”, adversarii construirii Catedralei Mântuirii Neamului („vrem spitale, nu catedrale!”) au primit din partea căutătorilor de rating muniție pentru ură. Cuvintele au explodat, s-au degradat și au făcut cerul sumbru.

„Biserica suntem toți”.

Asta a spus în noaptea de Înviere, anul acesta, părintele Constantin Necula, comentând slujba la un post de televiziune.

Predica de azi a fost despre iertare.

În Duminica a XI-a după Rusalii, în biserică s-a vorbit despre „Pilda datornicului nemilostiv”. O frumoasă predică a părintelui Constantin Galeriu găsiți aici. Și s-a vorbit despre iertare. Cine și cum iartă? Și ce înseamnă iertare? Cum să ierți „din inimă”? Care sunt resorturile iertării? Dar rostul iertării?

Nu voi răspunde la aceste întrebări și nici nu voi reveni la cele două situații (și cine știe câte vor mai fi fiind?) care au arătat că nimeni, nici chiar biserica, nu e ferită de rău în interior. Voi spune însă că suntem prea repede și prea des sensibili și activi la rău, și, la fel de des, nepăsători în fața binelui.

Între Parâng și Munții Căpățânii

La 6 august am prăznuit Schimbarea la Față a Domnului. Evangheliștii vorbesc despre minunea petrecută pe Muntele Tabor, unde Iisus Hristos își descoperă dumnezeirea asumându-și natura umană. Omenesc și dumnezeiesc totodată. Realul și religiosul care, relevate de Iisus, definesc ființa umană. Alb-negru, necredință-credință, păcat-iertare. Cum am fi dincolo de știri și de „atoateștiutoarele” ființe care ne ceartă zilele?

Pictură pe perete la Biserica Bolniței de la Mănăstirea Polovragi

„Trei ore de rugăciune în Grădina Ghetsimani și s-a deschis orizontul mântuirii lumii.”

Așa a încheiat părintele Valentin Bădescu predica la Biserica Kretzulescu. Și mi-am amintit de pereții pictați din Biserica Bolniței, nu cea principală, biserica veche, mică și tihnită, a Mănăstirii Polovragi. Cu sfinți și diavoli și părinți. O mănăstire veche de peste 500 de ani, ridicată la ieșirea Oltețului dintre Parâng și Munții Căpățânii.

Poarta Mănăstirii Polovragi

Pe poarta de lemn de la intrarea în mănăstire scrie, cioplit: „Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului”

Doamne-ajută!

 

Lasa un răspuns