Belgrad mi-a fost casă câteva luni bune în anii 1992 și 1993. Scriam despre războiul din Bosnia și făceam un fel de navetă între Belgrad și Sarajevo. Bosnia-Herzegovina, ca să fiu corect. Scriam la România liberă și transmiteam, aproape zilnic, prin telefon, reportaje la Radio Europa liberă. România era liberă, Europa era liberă, eu eram liber, șlibovița era liberă, țigările erau și ele libere. Toate erau libere, dar cu ce preț…

Am locuit în inima orașului Belgrad, la Hotel Kasina.

Un hotel mare, de opt etaje, dar modest. Pe bulevradul Terazjie, în centrul orașului. După clasificările de azi, cred că era un hotel de două stele. Camere mici, cu duș strâmt, fără televizor. Un lift ca acelea din blocurile anilor ’60 din București. La parter avea un restaurant cu berărie proprie. Era război, dar restaurantul mergea bine, se gătea excelent. Pljeskavica sau mesano messo (mix de carne) erau excelent gătite și veneau în porții uriașe. Visam la cârciuma de la hotel când bântuiam prin Sarajevo sau Pale (capitala de atunci a sârbilor din Bosnia) sau satele dimprejur.

Comunicam printr-o centrală telefonică instalată în spatele recepției. Operatoarea introduce fișa la locul ei și o auzeam: devet-devet-cetri-nula-jeden. Nouă-nouă-patru-zero-unu… Prefixul României. „Todore, telefon”, spunea Biljiana, recepționera. Transmiteam, apoi ieșeam pe stradă, în inima unuia dintre cele mai frumoase orașe pe care le-am văzut vreodată, Belgrad.

Atunci, ca și acum, Belgrad e un oraș care stă în picioare.

Inima sârbilor l-a ținut în viață. Și mândria. Și încăpățânarea. Și credința în Dumnezeu. „Hvala, Bogu”. „Mulțumesc, Doamne”.

Pe vremea aceea, magazinele erau pline, branduri de lux umpleau spațiile comerciale din centru, iar oamenii erau eleganți. Războiul însă se simțea. Acum 25 de ani, la Belgrad puteai schimba o sută de mărci germane în patru-cinci reprize, la același dealer de la colțul străzii fără teama de a fi înșelat. Dinarul se devaloriza spectaculos, de la oră la oră. Îi dădeam dimineața o hârtie de o sută de mărci omului din fața hotelului și îmi dădea dinari de 20 de mărci. Restul mi-l aducea la hotel sau la restaurant, în tranșe, ca să pierd cât mai puțin.

Oamenii erau grăbiți, străzile se goleau noaptea, toată lumea citea ziare sau asculta știrile de la radio. Din loc în loc, refugiați din război cerșeau. La fiecare colț de stradă erau tarabe unde bărboși în uniforme militare vindeau insigne, fotografii sau obiecte legate de cetnici, o veche mișcare paramilitară a regaliștilor sârbi. În cârciumi, lăutarii cântau despre jalea sârbilor. „Ko to kaje ko to laje serbia e mala” (cine spune, cine minte că Serbia e mică) se auzea prin restaurantele de pe Strada Skadarlija. Iar dacă o să vreți judecați faptul că oamenii mergeau la restaurant în timp de război, vă invit să vă amintiți de povestirile lui Hemingway. Și să vă gândiți că războiul, chiar și atunci când nu te lovește direct, rupe bucăți din sufletele oamenilor.

Am revenit la Belgrad după o grămadă de ani.

A fost ca o reîntâlnire cu un vechi prieten pe care nu l-ai văzut un sfert de veac. Am avut emoții pe drum, am fost încordat și stingher în primele ore. Mi-am adus aminte de război, de orașul de atunci, de mine – cel de atunci. Dar blândețea orașului este mare și vindecă neliniștile călătorului. Sava e la locul său, strada Knez Mihailova își mângâie pietonii, Hotel Kasina e acolo unde l-am știut.

Intru și întreb la recepție de Biljiana, recepționera. „S-a pensionat”. Întreb de Osman, chelnerul musulman care știa exact ce să recomande, un roșcat cu pistrui și care zâmbea de fiecare dată când ne vedeam. „E în concediu, dar e tot la noi”, sună răspunsul. Recepția e schimbată complet.

Întreb dacă mai au vreo cameră care să arate ca atunci. „Da”, zâmbește doamna de la recepție. Cer voie să o văd. Urc în liftul vechi, iar la etajul șase o cameristă îmi indică direcția. Camera e deschisă, e ca atunci, mică, un pat îngust, un dulap în perete și poveștile mele. Lumea se oprește câteva clipe.

Orașul e mai sărac azi. Urmele bombardamentelor americane de mai târziu se mai văd. Brand-urile de lux sunt mai puține, iar bărbații și femeile poartă cu eleganță haine frumoase și îngrijite, dar vechi. Beau o bere pe terasa din fața hotelului. Sunt cu câțiva prieteni români. Ascultă poveștile mele, mă studiază ca să îmi vadă reacțiile, emoția. Le place orașul, le place blândețea Belgradului, nu știu cum să le spun cât de rănit este orașul acesta, le spun că mă bucur că am revenit pentru că nu poți să spui adevărul despre cum se sfâșie sufletele…

Lasa un răspuns