Aud, văd, merg par cuvinte la îndemână. Sensul lor însă se schimbă profund atunci când nu mai aud, nu mai văd sau nu mai merg. Greutatea vârstei nu își e suficientă, bătrânețea face totul mai greu

Senzațiile se dilată și obosesc.

Urcă greu și parcă tremurând fiecare treaptă. Se teme să nu alunece, să nu cadă. Știe că la aproape 82 de ani o căzătură poate fi ultima. „Sunt atâtea cazuri!”, spune. Ca o cârjă vie, o țin de cot. Am ținut-o de atâtea ori și am intrat în atâtea cabinete ORL, că deja nu le mai știu.

Nu aude fără aparat auditiv și în aceste zile facem demersuri pentru a lua unul nou.

Un efort susținut de toată familia, pentru că aparatul e, oficial și tehnic, o „proteză” și costă. Suportă și Casa de asigurări o parte din preț, dar prea puțin. Plus că e multă alergătură, trebuie ștampile, hârtii, examene medicale, nu e chiar așa de simplu, de ce ar fi? Aparatul cel vechi, cam ca și telefoanele, nu mai funcționează după un timp. Nu mai sunt „cum erau”. E rețeta cinică a oricărei industrii – se fac mai proaste, ca să se strice, dar să nu îl poți repara. Să fii nevoit să cumperi un produs nou.

Dar faptul că nu aude nu i-a luat soacrei mele dorința și mai ales bucuria de a trăi.

Își fixează obiective pe termen scurt, ale fiecărei zile, obiective pe termen mediu – o călătorie la vară – și unele pe termen ceva mai lung – un strănepot pe care să îl legene înainte de a închide ochii. Face totul ca la carte: se apără de știri negative urmărind documentare. Citește cărți diverse, de la poezii, la rugăciuni. Mănâncă puțin și nu bea alcool. Face zilnic un pic de mișcare și așteaptă noul aparat pentru a-și relua plimbările prin oraș, în special pe la biserici și prin piețe. Fără să îl folosească prea mult, aparatul o ajută să audă exact ce are nevoie și cât are nevoie.

Eu fac absolut totul pe dos. Aud și ascult știri de care m-am săturat – că doar aud foarte bine. Ascult, de prea multe ori, discursuri și dezbateri care mă enervează sau oameni care spun lucruri fie inutile, fie supărătoare. Ascult la radio oameni care vorbesc prea mult și sunt întrerupți de prea multă reclamă. Ascult în autobuz oameni care vorbesc prea mult și prea tare la telefon.

Aud, dar nu-mi folosesc auzul cum trebuie.

La 35 de kilometri distanță, mama se trezește dis-de-dimineață, scutură soba, face un nou foc.

Își face o cafeluță, își pregătește ceva de mâncare pentru că ia medicamente și are indicații să nu le ia „pe stomacul gol”. Deschide geamurile, aranjează „casa”, apoi curtea. Face toate astea din reflex, pentru că ochii nu o mai ajută. Cu unul nu mai vede aproape deloc, celălalt a fost operat. O doare spatele din cauza unui rinichi căzut, are probleme de tensiune. Ce-i drept, are „doar” 70 de ani. Soacra mea zice mereu că „e tânără”. Față de 82, chiar e.

Mie îmi lipsește energia mamei.

Mereu m-am întrebat cum de e așa de neobosită? De unde are atâtea resurse de a le face pe toate, după o viață care nu a fost prea blândă cu ea? Ochiul operat a costat și el deoarece, ca și aparatul auditiv, e tot un fel de „proteză”. Dar ajută. Și acum e pe lista noastră o nouă operație, pentru celălalt ochi. E trist să o văd cum apropie de ochiul „sănătos” o hârtie pe care trebuie să o citească… Dar nu se plânge. Vorbim în fiecare zi la telefon și mă avertizează când e cruce roșie în calendar, să nu spăl!

E interesant că unele lucruri le vede mai bine decât mine.

La distanță ceva mai mare, mai exact la câteva sute de kilometri, o altă bătrână își târâie picioarele umflate.

Abia merge. E o mătușă bolnavă, rămasă singură după ce copiii ei au plecat din țară. Stă la etajul patru și e un chin să se ducă să-și cumpere mâncare și medicamente. Dar o face. Vorbeam ieri cu ea la telefon și o întrebam cum se simte. A zis că o supără picioarele, dar a schimbat imediat vorba. Zicea că ar vrea să își ia altă mașină de spălat rufe. Și că la vară să facem o mică vacanță în Franța, noi, cu soacra mea și cu ea. E entuziasmată la acest gând. Un gând care o face să uite de problemele cu picioarele. Ca și sora ei,adică soacra mea, și-a fixat acest obiectiv care o ține „în priză”, îi dă speranță și bucurie.

Ce paradox, cineva care abia merge să planifice o călătorie atât de departe! Chiar dacă e cu mașina, ideea în sine spune ceva.

Câte drumuri mi-am planificat eu, care aud, văd, merg bine?

Se vede treaba că, deși fizicul nu le mai ține, spiritul lor face o treabă grozavă.

Inundați cum suntem de clișee, nu o să mai scriu și eu unul – că trebuie să ne bucurăm de ceea ce avem și de sănătate… Ceea ce vreau să spun este că ar merita să fim ceva mai selectivi și să alegem mai cu grijă ce auzim, ce vedem și unde mergem. Și să ne fixăm obiective faine chiar și acum, cât suntem în putere.

Foto: pxhere.com

Lasa un răspuns